RAIGRASUL ARISTAT – Lolium multiflorum Lam

1. Importanţă furajeră

Cultivarea, pe suprafeţe din ce în ce mai mari, a raigrasului aristat se datorează următoarelor însuşiri:

● potenţialul mare de producţie, de peste 80 t/ha masă verde în cultură neirigată şi peste 100 t/ha în condiţii de irigare;

● grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate şi o valoare nutritivă ridicată (1 kg S.U. conţine 140-170 g P.D.);

● realizarea mai multor recolte în timpul perioadei de vegetaţie, începând de la sfârşitul lunii aprilie şi până în a doua jumătate a lunii octombrie, în zona de câmpie;

● se poate valorifica atât sub formă de masă verde sau fân, cât şi conservată sub formă de siloz sau semifân;

● în condiţii de irigare se exploatează una sau două cosiri, după care se poate semăna porumbul pentru boabe şi siloz sau alte culturi succesive;

● prin cantitatea mare de rădăcini pe care o produce (6-10 t/ha), este considerată o bună plantă ameliratoare a solului;

● în condiţii optime de cultivare realizează producţii mari de seminţe (1500-2500 kg/ha).

2. Însuşiri morfologice şi fiziologice

Raigrasul aristat are o capacitate ridicată de lăstărire, realizând tufe rare, cu lăstari de 70-100 cm înălţime, erecţi, de culoare violacee la bază şi verde deschis în rest.

Frunzele sunt lucioase, late de 2-4 mm, prevăzute cu o ligulă scurtă.

Inflorescenţa este un spic lung de 20-30 cm, cu spiculeţele aşezate mai apropiat unle de altele faţă de raigrasul peren. Paleea inferioară este aristată, cu arista lungă de 1-5 mm.

Fructul este o pseudocariopsă aristată.

3. Sistematică şi soiuri

Genul Lolium face parte din familia Gramineae, cu 7 specii. Dintre acestea, raigrasul aristat sau raigrasul italian aparţine speciei Lolium multiflorum Lam, sin. Lolium italicum, specie bianuală. După prezenţa sau lipsa aristei se cunosc două varietăţi: L. multiflorum var. muticum şi L. multiflorum var. multiflorum, aceasta fiind răspândită în cultură.

În ţara noastră sunt omologate şi se cultivă următoarele soiuri de raigras aristat: Anca, Arina, Iulia, Malmi, Tetraiar, Venus.

4. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie

Raigrasul aristat are cerinţe moderate faţă de temperatură, de aceea semănatul se face la începutul toamnei asemănător cerealelor păioase. În timpul iernii plantele pot rezista până la temperaturi de -25ºC, fără strat de zăpadă, dacă de la semănat şi până la intrarea în iarnă se acumulează în jur de 800ºC. În cazul semănatului târziu plantele înfrăţesc slab şi scade rezistenţa la ger.

Rezistenţa la secetă este scăzută, de aceea raigrasul aristat se cultivă în regiunile mai umede, cu peste 600 mm precipitaţii anual, sau în condiţii de irigare.

Deşii are un sistem radicular fasciculat dezvoltat, raigrasul aristat realizează producţii mari pe solurile permeabile, bine aprovizionate în elemente nutritive şi apă, cu ph-ul cuprins între 5,8-7,0. Poate fi cultivat şi pe solurile acide amendate.

Raigrasul aristat – Lolium multiflorum Lam.

5. Zonele de cultivare

Condiţiile cele mai favorabile de cultivare se întâlnesc în zonele colinare umede, unde media precipitaţiilor multianuale este mai mare de 600 mm, iar temperatura medie anuală este mai mică de 8,5ºC.

În zonele de câmpie, raigrasul aristat poate fi cultivat numai în condiţii de irigare.

6. Tehnologia de cultivare

Rotaţia

Condiţia limită faţă de plantele premergătoare o constituie alegerea unor culturi care eliberează terenul de timpuriu, pentru a putea efectua o bună pregătire a solului în vederea semănatului. În acest sens cele mai bune premergătoare sunt: borceagurile de toamnă, rapiţa de toamnă, cerealele de toamnă. Dacă recoltarea se efectuează până cel târziu la 10 august, pot fi bune premergătoare şi cerealele de primăvară, cartofii timpurii, floarea soarelui.

Culturile postmergătoare cele mai potrivite sunt plantele furajere care se seamănă primăvara în urgenţa a doua şi care sunt mai rezistente la secetă: sorgul, iarba de Sudan, hibrizii de porumb pentru siloz.

Lucrările solului

După premergătoare care lasă terenul curat de buruieni şi resturi vegetale, cât şi după cereale da toamnă la care miriştea a fost arsă, pregătirea solului pentru semănat se face prin lucrări repetate, efectuate perpendicular, cu grapa cu discuri.

Pe terenurile cu resturi vegetale şi când stratul arabil este tasat, pregătirea solului se face printr-o arătură de 18-20 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa stelată. În continuare, pregătirea patului germinativ se face cu grapa cu discuri, iar ultima trecere se face în agregat cu tăvălugul.

Fertilizarea

Raigrasul aristat, pentru realizarea unor producţii ridicate, consumă cantităţi mari de elemente nutritive din sol. Astfel, pentru obţinerea unei producţii de 50 t/ha masă verde se exportă din sol aproximativ 150 kg/ha azot, 90 kg/ha fosfor, 300 kg/ha potasiu, 90 kg/ha calciu.

Îngrăşămintele azotate sunt bine valorificate de raigrasul aristat, nivelul producţiei crescând proporţional cu doza aplicată (Tabelul 3.8.)

Tabelul 3.8.

Efectul îngrăşămintelor azotate asupra producţiei raigrasului aristat (S.U. t/ha), în diverse condiţii ecologice

Doze de azot	Jucu-Cluj (T. Mărgineanu)		Livada-Satu Mare (N. Dragomir)		Albota-Argeş (M. Pop)
	t/ha	%	t/ha	%	t/ha	%
N0	11,9	100	10,6	100	6,3	100
N100	15,1	127	14,5	137	9,7	154
N200	17,4	146	17,4	164	11,7	1186
N300	18,6	156	19,1	180	12,2	194

Dozele optime de azot sunt cuprinse între N_150-200 kg/ha, administrate fracţionat: N_50-70 la desprimăvărare şi câte N_50-70 după primele două cosiri.

Tabelul 3.9

Relaţia dintre doza de azot aplicată şi conţinutul plantelor în proteină brută şi zaharuri solubile (după MOGA şi colab., 1996).

Doza de azot	% din substanţa uscată
	Proteină brută	Zaharuri solubile totale
N0	13,5	32,7
N40	14,3	27,3
N80	15,6	26,4
N120	15,0	24,3
N160	18,1	19,4

Fertilizarea cu azot duce la o creştere semnificativă a conţinutului de proteină brută din plante, dar scade puternic conţinutul în zaharuri solubile (Tabelul 3.9.). Astfel, la aplicarea unei doze de N₈₀ plantele de raigras aristat au un conţinut de 15,6% P.B şi 26,4% zaharuri solubile, raport care determină atât un grad ridicat de consumabilitate a furajului, cât şi o bună însilozare. Dacă doza creşte la N₁₆₀, conţinutul de proteină brută creşte la 18,1%, dar zaharurile solubile scad la numai 19,4%, ceea ce face ca masa vegetală să se conserve mai greu prin însilozare.

Raigrasul aristat este exigent faţă de conţinutul de fosfor mobil al solului. Doza optimă considerată este de P₇₀, când se asigură în sol un conţinut de 7-8 mg/100g sol de P₂O₅.

Pe solurile brune luvice se va aplica şi îngrăşăminte cu potasiu, în doză de K_70-80.

Gunoiul de grajd aplicat în doze de 40-60 t/ha, reduce cu 40-50% dozele de azot aplicate.

Pe solurile acide se aplică şi amendamente calcaroase, în doză de 5-7 t/ha carbonat de calciu, la intervale de 5-7 ani.

Sămânţa şi semănatul.

Epoca optimă de semănat este cuprinsă între 20-30 august, în zonele colinare, şi 25 august-10 septembrie, în zonele de câmpie. Dacă semănatul se face mai târziu plantele intră în iarnă neînfrăţite, iar la desprimăvărare apare fenomenul de „descălţare” a plantelor.

Norma de semănat este de 25-30 kg/ha, când se asigură o densitate de 1100 de seminţe germinabile/m².

Distanţa între rânduri este de 12,5 cm, iar adâncimea de semănat de 1,5-2,0 cm.

După semănat, mai ales în perioadele secetoase, se efectuează tăvălugitul terenului cu tăvălugul neted.

Lucrări de întreţinere.

Deşi raigrasul aristat este o graminee competitivă faţă de buruieni, în toamnele mai lungi gradul de îmburuienare foarte ridicat impune aplicarea unor măsuri de combatere a acestora.

În cazul în care culturile de raigras aristat sunt puternic îmburuienate cu rapiţă sălbatică (Sinapsis arvensis) se aplică un tratament cu SDMA (sare a acidului 2,4 D) în doză de 1,5 l/ha, în faza de 2-3 fraţi, pe timp senin şi când temperatura aerului este mai mare de 15⁰C.

Dacă cultura este infestată cu specia de buruiană denumită rocoină (Stelaria sp.) se aplică erbicidul Oltisan extra (1 l/ha), în aceleaşi condiţii ca şi în cazul precedent. Această buruiană, nedistrusă, rezistă peste iarnă la temperaturi foarte scăzute, iar primăvara formează un covor dens care afectează dezvoltarea plantelor de raigras aristat, obţinându-se o cultură rară, cu producţii mici şi de calitate inferioară.

Primăvara, dacă în cultura de raigras aristat apar şi alte specii de buruieni dicotiledonate, combaterea acestora se face cu Oltisan (1 l/ha), la două săptămâni după pornirea în vegetaţie a buruienilor dominante, când temperatura depăşeşte 10-12⁰C şi în zilele senine.

În timpul vegetaţiei, dacă buruienile au fost combătute toamna sau la începutul primăverii, aplicarea erbicidării nu mai este necesară.

Pentru prevenirea atacului unor boli şi dăunători (mălură, mucegaiul de zăpadă, gândacul ghebos, tripşi), sămânţa, înainte de semănat, va fi tratată cu insectofungicide, cum sunt: Tirametox, Vitavax 201, Benit 4,75 DS.

Boala cea mai periculoasă este mucegaiul de zăpadă (Fusarium nivale), care apare în iernile cu strat gros şi persistent de zăpadă, sub forma unei pâsle miceliene cu aspect de vată, şi se manifestă prin scăderea densităţii plantelor. Primăvara, după topirea zăpezii şi încălzirea vremii, boala îşi încetează evoluţia.

În zonele irigate, raigrasul aristat valorifică eficient apa din această sursă. Astfel, în toamnele secetoase, imediat după semănat, se aplică o udare de răsărire cu o normă de 250-300 m³/ha apă. În timpul vegetaţiei, mai ales după coasa a doua, se aplică după recoltare, la 5-7 zile o normă de irigare de 400-500 m²/ha.

Recoltarea şi conservarea.

Prima cosire se recoltează pe parcursul fazei de burduf, când producţia este mare şi valoarea nutritivă ridicată. Din punct de vedere calendaristic, această recoltare se realizează în perioada 20 aprilie–5 mai, în zonele de câmpie şi 1-10 mai în zonele colinare.

Celelalte cosiri se efectuează la intervale de 28-30 de zile în zonele de câmpie şi 30-35 de zile în zonele colinare, în intervalul cuprins între începutul şi mijlocul fazei de înspicare.

Prima cosire, care reprezintă 40-50% din producţia totală, deoarece se realizează într-o perioadă mai ploioasă, este destinată consumului proaspăt sau pentru însilozare.

Conservarea prin însilozare a raigrasului aristat este o metodă eficientă, deoarece conţinutul ridicat în zaharuri solubile permite o desfăşurare optimă a proceselor fermentative.

Metoda cea mai bună de însilozare este sub formă de semisiloz, care se realizează în următoarele etape: cosirea şi lăsarea în brazde a materialului vegetal, timp de 2-3 zile, până când conţinutul în substanţă uscată depăşeşte 30-32%. Urmează tocarea cât mai mărunt a masei ofilite cu ajutorul combinelor de recoltat furaje, transportul la locul de însilozare, tasarea succesivă, în straturi, pentru creerea condiţiilor de anaerobioză care favorizează fermentaţia lactică. Acoperirea silozului se face cu un strat gros de paie de 30-40 cm, sau cu folie de polietilenă de culoare închisă.

Fânul de raigras aristat se produce, în condiţii mai bune, la coasele următoare, iar fenofaza de recoltare, în acest caz, este când plantele se găsesc la începutul înspicării.

În toate situaţiile de recoltare, pentru creşterea capacităţii de regenerare a lăstarilor, cosirea se efectuează la o înălţime minimă faţă de sol de 5-7 cm.

Producţii potenţiale.

În zonele colinare, neirigate, se pot realiza, în condiţii optime de tehnologie, 50-80 t/ha masă verde, iar în zonele de câmpie irigate, între 120-140 t/ha.

La culturile semincere, în zonele favorabile unde se pot obţine două recolte de seminţe, producţia de sămânţă poate fi de 1000-1500 kg/ha, în zonele neirigate, şi 1800-2200 kg/ha, în condiţii de irigare.