O VARĂ DE DURERE ÎNTR-UN OCEAN DE LACRIMI

 

„Linişte. Căldură. Soare.

Sălciile plângătoare

Stau în aer, dormitând.

‹...› Şi din vale abia vine

Murmur slab ca de albine,

Somnoros şi uniform:

Râul, strălucind în soare,

Ceartă sălciile, care

Toată ziulica dorm”

(Zi de vară- G. Topârceanu)

Cum poate fi asociată vara, anotimp drag tuturor şcolarilor pentru bine- meritata pauză oferită de vacanţa mare,...cum poate fi, deci, asociată vara cu durerea şi lacrimile?! Iată o provocare pentru mine, fan declarat al verii petrecută în toată splendoarea ei la bunici, la Orşova. Se pare că nu numai eu, şcolar silitor cu bunici în provincie, evadez în vreme de vară din capitală:

Au plecat bucureştenii toţi la băi
Şi cu Vara n-au rămas în capitală
Decât morţii şi gardiştii...
Iar pe străzile pustii şi prin odăi -
Praful ce se-ngroaşă zilnic,
Şi-n covoare -
Moliile cu prezenţa lor fatală
Şi cu veşnica lor poftă de mâncare...

(Vara în capitală- Ion Minulescu)

Şi totuşi, îmi amintesc ceva petrecut cu mai multe veri în urmă, pe vremea când eram mic. Înainte de a intra în subiectul propus, trebuie să vă descriu minunatul loc al vacanţelor mele. Acesta nu se aseamănă deloc cu parodia lui G. Topârceanu:

Locuinta mea de véră

E la téră...

Acolo era să mor

De urît si de-ntristare

Beat de soare

Si pîrlit îngrozitor !

(Vara la ţară- G. Topârceanu după Al. Depărtăţeanu)

Dimpotrivă, Orşova este un oraş mic şi cochet, căţărat discret pe poala dealurilor înconjurătoare, ca să lase loc Dunării să-şi ia avânt înainte de a se întâlni cu Hidrocentrala de la Porţile de Fier. Ceea ce este interesant şi special la acest orăşel este faptul că dincolo de luciul jucăuş al apelor Dunării, pe malul celălalt, se găsesc sate sârbeşti. De multe ori, când mergem la scăldat, îi auzim pe vecinii sârbi cum grăiesc într-o limbă neştiută de mine. De fiecare dată admiram casele lor, case de oameni gospodari, după cum îmi povestea mama.

Acolo, la bunici, serile de vară sunt liniştite şi răcoroase, parfumate de florile de toate culorile din grădina bunicii şi acompaniate de coruri insistente de greieraşi.

În câteva asemenea seri, odată, demult, cu mai multe veri în urmă, m-am speriat îngrozitor. Liniştea serii a fost spulberată de zgomote asurzitoare. Cerul s-a întunecat parcă dintr-o dată înainte de vremea ştiută pentru lăsarea nopţii, iar din spatele dealurilor, de la vecinii noştri sârbi, se arătau pe cer răsfrângeri roşietice, înfricoşătoare, ca de iad.

Bubuiturile acelea se repetau la intervale scurte de timp şi răsunau în tot văzduhul. Păreau atât de aproape! Parcă le simţeam în stomac şi apoi în tot corpul. Şi imediat erau urmate de un joc de lumini roşietice- portocalii în spatele dealurilor şi de o nefirească  întunecare a cerului aflat în amurg. Acei nori negri, masivi şi grei erau altfel decât norii pe care îi văzusem vreodată până atunci.

Curios era că vacarmul acesta începea cam la aceeaşi oră de seară, câteva zile la rând...apoi a încetat. Am aflat atunci că acolo, departe, era război şi că bombardamentele se apropiaseră cam la 200 km de graniţa cu noi. Dacă la noi se percepea nenorocirea atât de aproape şi de ameninţător, cum o fi fost acolo, în zona de conflict?!!!

Dacă atunci eram prea mic să înţeleg grozăvia războiului, acum îmi dau seama cât de cumplită a fost acea vară pentru oamenii de acolo. Acolo au fost distruse localităţi, au fost spulberate case şi s-au pierdut vieţi omeneşti. Acolo copiii au rămas fără părinţi sau părinţii şi-au pierdut copiii. Lipsa confortului civilizaţiei moderne (fără apă, electricitate, etc.) era poate cel mai neînsemnat neajuns...acolo a existat o vară de durere într-un ocean de lacrimi! ...şi nu numai pentru o singură persoană, ci pentru sute sau mii!

„Şi era prin şanţ pierire şi văzduhul tremura,

Iar dincolo, prin redută, moartea cea de veci era.

Tropot de picioare multe, fum şi abur ca-ntr-un iad...”

(Dorobanţul- G. Coşbuc)

Deşi nu este lăudabil acest gând al meu, pot spune că mă bucuram că acea orgie nu se întâmpla la noi!

Ce bine că trăim în pace!... şi mă întreb totuşi: de ce sunt atâtea războaie pe pământ?

Ştiu din cărţi că noi, românii, am avut străbuni viteji care nu s-au dat în lături de la luptă, luptă dreaptă pentru ca noi astăzi să ne bucurăm de vacanţe liniştite la bunici...

„Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,

Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,

Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră

De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.”

(M. Eminescu- Scrisoarea III)

„Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.”

(M. Eminescu- Glossă)