Elocinta

Elocinta

              Educaţia în Grecia asigura coeziunea cetăţii

EDUCAŢIA MILITARĂ. În Sparta, de la vârsta de 7 ani copilul ieşea de sub protecţia familiei, intrând apoi în complexul sistem  de educaţie colectivă organizată în stat. Supus unor  exerciţii dure şi unei discipline severe  având ca scop atât creşterea rezistenţei  fizice, cât şi a forţei morale, tânărul se pregătea să devină soldat. Timpul acordat educaţiei intelectuale era redus şi se limita la cântecul coral, la studierea  poeţilor naţionali, la desprinderea unei morale civice exigente.  Dispreţuind elocinţa, sistemul educativ spartan îi îndrepta pe tineri în direcţia unei exprimări concise şi sintetice, rămăse până astăzi cu numele de aconism.

         Tinerele fete practicau aceleaşi activităţi sportive şi muzicale ca şi băieţii, pentru a deveni bune mame de războinici.

MODELUL ATENIAN. La Atena, tatăl dispunea de educaţia copiilor până la varsta de 18 ani, acest lucru constituind o indatorire civică. Părăsind tovărăşia exclusivă a femeilor, băieţii de 7 ani incepeau şcoala, în timp ce fetele rămâneau a fi educate în familie.  Educaţia se realiza în şcoli  particulare elevii deprizând scrisul şi cititul, noţiuni de aritmetică şi muzică, pentru ca dupa vărsta de 14 ani educaţia fizică să capete caracter preponderent în palestre, apoi în gimnaziile publice,  la Academia sau Liceu.  Deosebit de important pentru formaţia intelectuală şi morală a copiilor atenieni era studiul poemului Iliada şi Odiseea ale lui Homer, al poemului didactic al lui Hesiod intitulat Munci şi zile sau al celor lui Solon.

          Cei care dispuneau de mijloacele materiale îşi continuau studiile la şcolile sofistilor si ale retorilor, care aveau scopuri exclusiv practice: cel de a-i învăţa pe tineri arta elocinţei şi tehnica convingerii publicului, ambele indispensabile  carierei politice.

       TEATRUL ŞI VALOAREA SA EDUCATIVA. Modalitate de educare, teatrul reuşea să trezească  conştiinţa  cetăţeanului, să-l conducă spre o meditaţie permanentă asupra miturilor cetăţii, asupra relaţiilor între zei şi oameni, asupra legilor ancestrale sau a responsabilităţilor civice.  Problema destinului apare ca o piatră unghiulară  în operele celor trei mari tragici greci, Eschil, Sofocle şi Euripide  şi în funcţie de ea se construieşte intreaga substanţă tragică a piesei.  Soarta omului este de multe ori jucată in afara hotarârii sale, ţinând doar de voinţa divină.

        Comediile lui Aristofan se evidenţiază prin puterea distructivă a satirei.  Ele ataca demagogia ateniană, modelele de corupere a poporului carenţele educaţiei şi justiţiei, instigatorii la razboi, corupţia şi abuzurile, făcănd astfel din teatrul grec o mare forţă politică şi o şcoală de educaţie a cetaţenilor în spirit civic.

EDUCAŢIA ÎN ROMA ANTICĂ

          După ce pater familias îşi exercita dreptul său de recunoaştere a copilului, urma, în ziua a opta dacă era fată şi intra noua dacă era băiat, ceremonia acordării numelui; până atunci, după cum era băiat sau fată.  Ceremonia consta din sacrificii şi rugăciuni de purificare, care se încheia cu o masă familială.  Cu acest prilej se indeplineau şi o serie de practici, mai ales din partea bunicelor şi a moaşelor, pentru înlăturarea şi prevenirea oricăror vrăji, farmece, blesteme sau deochi, care ar fi putut dăuna nou-născutului.  Pentru a-l feri şi in viitor de toate acestea, se atârna de gâtul copilului, ca amulet, un medallion (bullă), rotund sau în formă de inimă.  Toţi copiii născuţi liberi purtau acest amulet, dar pe când al celor săraci se făcea din piele, al celor bogaţi era de aur;  băieţii îl purtau până când îmbrăcau toga virilis, iar fetele până la căsătorie.

           În epoca republicană nou-născutul nu era anunţat la nici o autoritate religioasă sau civilă pentru inregistrare.  De aceea nici numele care-i era dat nu era ţinut în evidenţă înainte de a îmbrăca toga virilis, când era constatat official şi trecut pe listele de cetăţeni.  Singura inştiinţare se făcea din partea tatălui cu ocazia efectuării recensământului de către censori pentru stabilirea veniturilor, respective a impozitelor.  În timpul impăratului Marcu Aureliu, au fost introduse primele registre oficiale de naşteri, care aveau scopul de a stabili vârsta fiecarei persoane.  De atunci tatăl era obligat ca în răstimp de 30 de zile de la naştere să anunţe numele şi data naşterii copilului. 

           Influenţa mamei îşi punea pecetea asupra intregii vieţi viitoare a copilului.  Este simbolic, dar nu mai puţin elocvent în aceasta privinţă, episodul transmis de tradiţia istorică privitor la revolta lui Coriolan şi acţiunea lui duşmănoasă împotriva patriei sale: după ce nici rugăminţile trimişilor poporului roman, nici acelea ale preoţilor nu l-au putut indupleca, el s-a oprit în faţa dojenilor mamei sale.

           Atunci când mama nu îşi putea indeplini acest rol de educatoare a propriilor săi fii, se căuta în cadrul familiei vreo rudă mai în vârstă şi care impunea respect în jurul ei pentru a i se incredinţa misiunea de a-i creşte într-o atmosferă de înaltă ţinută morală şi severitate.  Deci, nu se recurgea nici atunci la vreo doică plătită.

           La vârsta de şapte ani băieţii ieşeau de sub influenţa directă a mamei şi, în general, a femeii, trecând sub aceea a tatălui.  Sub supravegherea tatălui, copii se iniţiau treptat în cunoaşterea şi practicarea unui fel de viaţă tradiţional; ei se deprindeau să imite gesturile, vorbele şi chiar munca celor mai în vârstă.  Pe măsură ce creşteau în ani, ascultând mereu pe cei mari în mijlocul cărora trăiau vorbind despre mersul vremii, despre animale dometice şi sălbatice, despre lucrările de zi cu zi sau de sezon, copii îşi câştigau şi  o anumită experienţă de viaţă.  Într-o etapă următoare ei asistau la muncile câmpului, însoţeau pe păstorii de turme sau pe plugari şi încercau să îndeplinească ei însăşi anumite lucrări pentru care, înainte chiar de a le fi indeplinit, se simţeau mândrii ca le-au fost încredinţate.

           Evident, în educaţia de acest fel a copiilor din familiile din Roma surveneau anumite deosebiri, impuse de însuşi felul deosebit de viaţa.  Aici copiii ajunşi la vârsta respectivă asistau  pe tatăl lor când acesta, cu ocazia unei aniversări, deschidea nişele din atriu lăsând să se vadă imaginile strămoşilor de care era legată amintirea glorioasă din trecutul familiei, mergeau cu el la mese unde auzeau cântece de glorificare  a unor figuri din trecutul istoriei romane sau asistau la ceremonii funebre unde auzeau enumerându-se meritele unor vestiţi oameni de stat; toate acestea constituiau pentru ei tot atâtea lecţii pline de invăţăminte pentru intreaga lor viaţă.  In felul acesta, tinerii se iniţiau, alături de tatal lor, în variate aspecte ale vieţii pe care aveau să o trăiască ei insăşi mai târziu, invăţând atât  din sfaturile lui, cât mai ales din propriul lui exemplu.

           Fetele continuau să rămână în casa în jurul mamei lor, care le deprindea cu lucrările din interiorul gospodăriei, ca gătitul mâncărurilor şi torsul lânii.

           Educaţia în familie lua sfârşit pe la 16-17 ani, când tânărul îmbrăca toga virilis.  Cu acest prilej avea loc o cereminie in cursul căreia tânărul, în faţa altarului zeilor protectori ai casei, depunea toga cu tiv şi bulla, dedicandu-le-o lor, apoi imbrăca toga fara tiv, îmbrăcămintea caracteristică  a bărbatului-cetatean.                                După îndeplinirea sacrificiilor în cinstea divinitătilor protectoare ale caminului, tânărul era insoţit de către tată sau, în lipsa acestuia, de  către tutore, şi urmat de catre celelalte rude în Forul roman.  Acolo, în clădirea tribunalului de pe panta Capitoliului, era inscris în listele cetăţeneşti, devenind astfel cetăţean cu drepturi depline.  Atunci i se dădea şi numele complet, dacă nu-l primise cumva mai înainte.  Ceremonia se incheia cu un sacrificiu pe Capitoliu şi cu o masă în familie, la care erau invitaţi rude şi prieteni. 

            Tinerii de la ţară nu cunoşteau aceste ceremonii; trecerea lor de la vârsta copilăriei  la cea a tinereţii, care avea loc tot în jurul vârstei de 17 ani, era marcată prin intrarea în serviciul militar.  Acesta era un obicei străvechi căruia i se  conformau în primele secole ale republicii şi fiilor patricienilor; mai tărziu însă situaţia s-a schimbat, în sensul că cei mai mulţi reprezentanţi ai clasei dominante îsi incepeau la îmbrăcarea togii de cetăţean ucenicia în vederea carierei politice, ataşându-se pe lângă un personaj influent şi cu experienţă oratorică,  pe care îl însoţeau la adunările politice sau la dezbaterile de la tribunale.