O zi din viata unui cetatean atenian

                 La Atena ziua începe, ca şi în natură, odată cu revărsatul zorilor. Atenianului nu-i plăcea trândăvia. Bogat sau sărac, el se scula îndată ce se lumina de ziuă. Altfel nici nu era cu putinţă. Viaţa Atenei era astfel rânduită, încât cel care şi ar fi permis să mai stea în pat în primele ore ale dimineţii nu ar fi mai găsit pe nimeni acasă. Când Hippocrates a vrut să treacă pe la Socrate acasă ca să îl ia cu el la o vizită la Protagoras, venit în Atena, el s-a dus la Socrate înainte de răsăritul soarelui şi după cum spune Platon, „a stârnit mare zarvă în casă bătând în uşă cu băţul”. Socrate dormea liniştit. Hippocrates a vrut să-l trezească pe Socrate şi să meargă în vizită dar acesta a ripostat spunând că vor merge când va răsări soarele. Când au pornit la drum au găsit casa plină de oaspeţi.

       Aşadar atenianul îşi efectua vizitele în zorii zilei.

       Toaleta matinală a atenienilor nu era prea complicată. Ei se mărgineau se spele pe faţă şi pe mâini după care se îmbrăcau şi ieşeau pe stradă.

       În mod obişnuit se crede că grecii se îmbrăcau în alb, dar această părere este greşită. Mulţimea ateniană alcătuia un tablou foarte pitoresc, câtuşi de puţin asemănător unui alai de figuri albe. Îmbrăcămintea era confecţionată din ţesături viu colorate, uneori chiar în mai multe culori (în deosebi cea a tinerilor), purpurie, roşie, verde şi albastră. Bărbaţii nu agreau culoarea galbenă socotind-o bună numai pentru femei. Veşmintele albe erau împodobite cu o bordură colorată. Obiectul principal al îmbrăcămintei bărbăteşti era chitonul, care se îmbrăca direct pe corp. Chitonul nu era altceva decât o bucată de pânză cu găuri pentru mâini şi cu agrafă ca să fie prins pe umăr. Lungimea chitonului varia după epoci. Iniţial a fost foarte lung dar mai târziu a început să fie strâns în talie cu un cordon aşa că s-a scurtat până la genunchi iar uneori i se adăugau mâneci. Chitoanele pentru slugi, soldaţi, sclavi şi meşteşugari aveau o gaură numai pentru mâna stângă restul corpului rămânând dezgolit. Deasupra chitonului atenienii purtau un fel de mantie sau pelerină numită himation. Un capăt al himationului se strângea la piept, sub subţioara stângă, iar restul se arunca pe deasupra mâinii drepte şi din nou se petrecea peste umărul stâng, aşa încât celălalt capăt să atârne peste spate. Un himation decent trebuia să acopere genunchii dar nu trebuia să ajungă până la glezne. Exista şi o mantie scurtă, prinsă cu o agrafă sub gât şi lăsată să cadă liber peste umerii şi spate. Această pelerină se numea hlamidă şi se purta la război, la vânătoare şi în călătorii. La Atena Hlamida era îmbrăcămintea obişnuită a tineretului.

       Capul rămânea descoperit. Grecii purtau pălării numai când ieşeau din oraş pentru a se apăra de arşiţă şi de soare. Pe străzile Atenei cu pălărie puteau fi întâlniţi numai călătorii sau invalizii. Nimeni nu şi-l poate închipui pe Demosthenes sau pe Platon străbătând agora cu pălării pe cap.

       Existau câteva modele de pălării, albe sau cafenii: pilosul, un fel de pălăriuţă de pâslă, cu boruri foarte mici sau de loc şi petasul, o adevărată pălărie de pâslă cu fundul drept şi cu o cureluşă sub calotă. Cureluşa servea pentru a fixa petasul pe cap sau pentru a-l ţine când era scos şi lăsat pe spate. Kyne era o pălărie fără boruri, adică o simplă calotă rotundă confecţionată din piele de câine.

Grecii aveau părul des şi stufos. Ei se tundeau nu prea scurt, atât cât părul să le acopere ceafa, dar să nu ajungă până la umeri. Unii filozofi ca Alcibiades, de pildă, purtau plete lungi, pieptănate cu grijă. Atleţii, dimpotrivă, se tundeau foarte scurt

În afara tinerilor spilcuiţi, îşi lăsau plete şi filozofii, acesta fiind semnul lor distinctiv.

În picioare, grecii purtau sandale, prinse cu curele de piele, dar existau şi alte genuri de încălţăminte de genul cizmelor, ghetelor şi al pantofilor. Încălţămintea se confecţiona din piele neagră, albă sau roşie şi adesea era foarte elegantă mai ales dacă atenianul se ducea într-o vizită sau la masă. Tocmai încălţămintea era obiectul vestimentar în care se manifesta fantezia eleganţilor Atenei. Ne sunt cunoscute diferite modele elegante, legate de numele anumitor persoane. Atenienii vorbeau despre „pantofii lui Aleibades” şi despre „ghetele lui Iphicrates”. În general, încălţămintea era confecţionată din piele, dar uneori se făcea şi din pâslă ca pălăriile. Unii atenieni mai bogaţi îşi împodobeau încălţămintea cu aur şi argint.

În perioada elenismului era moda să se graveze pe talpă diferite inscripţii şi cea mai frecventă era: „Urmează-mă”.

Încălţămintea de culoare neagră se lustruia cu buretele. În legătură cu lustruitul încălţămintei ne-a parvenit următoarea relatare amuzantă: „Un atenian s-a întâlnit pe stradă cu un cunoscut şi a văzut că încălţămintea acestuia era admirabil lustruită. De aici a tras concluzia că el (amicul) se afla într-o situaţie materială mai grea deoarece a fost nevoit să-şi lustruiască singur pantofii deoarece un sclav nu i-ar fi lustruit niciodată aşa de bine.

Acasă atenienii umblau totdeauna desculţi. Străzile erau într-un asemenea hal de murdare, încât trebuia să te încalţi. De altfel, aceasta era o chestiune de gust şi deprindere. Oamenii căliţi, din şcoala veche, ca Socrate şi Phocion, umblau desculţi şi pe stradă iar Socrate nu se încălţa nici iarna.

Toaleta atenianului era completată de un inel şi un baston. Inelele cu pecete foloseau şi ca obiect de podoabă şi ca sigiliu. Unii purtau chiar mai multe inele. Bastonul era un accesoriu absolut obligatoriu, ultima trăsătură de condei , ca să spunem aşa, care desăvârşea ţinuta atenianului. Unui cetăţean atenian respectabil nici nu i-ar fi trecut prin minte să iasă pe stradă fără baston.

Aşadar, atenianul e gata de plecare. Nu ia mai rămas decât să îşi ia micul dejun. Masa îi lua foarte puţin timp. Câteva bucăţele de pâine muiate în vin – iată ce lua în gură de dimineaţă. Oricare i-ar fi fost defectele, lăcomia nu se număra printre ele.

După această gustare atenianul ieşea în oraş. Uneori era însoţit şi de sclavi care vor duce acasă cumpărăturile sau vor transmite un mesaj unui prieten. Dacă atenianul nu era foarte bogat era însoţit doar de un singur sclav, iar dacă nu avea posibilitatea să ţină nici măcar un sclav va tocmi un hamal în piaţă unde îşi va îndrepta mai întâi paşii.

Atenienii erau foarte exigenţi în tot ceea ce priveşte buna cuviinţă. Nu le plăceau oamenii grăbiţi sau agitaţi şi nu puteau suferii trufia. Înfumurarea, ţinuta mândră şi mersul semeţ erau condamnate, dar nici mersul grăbit nu era recomandabil. Se considera că nu este demn de un bărbat să-şi sucească ochii în toate părţile, după cum nu era frumos nici să mergi cu ochii în pământ şi să fii trist.

„ Midias – spune Demosthenes –a trecut aproape alergând prin piaţa de alimente, urmat de trei sau patru prieteni şi vorbeau aşa de tare despre nişte ceşti încât îi auzeau tot oraşul… oraşul nu vrea să-l susţină.”

Prin urmare, e necuviincios să umbli repede şi să vorbeşti tare. După Aristotel, un om care se respectă are mişcări line, vorbeşte încet şi liniştit; iar Theophrastos caracterizează astfel un om needucat: „ Cumpără nuci, mirt, castane şi în mijlocul pieţei se delectează în văzul tuturor, sporovăind cu negustorul. Pe trecători îi strigă pe nume, fără să-i cunoască măcar, iar dacă observă că cineva se grăbeşte, îl roagă să se oprească. Apoi se proţăpeşte în faţa prăvăliei frizerului sau a negustorului de arome şi strigă în gura mare că are de gând să bea până s-o îmbăta.”

Atenianul va trece printre colonadele împodobite cu statuile bărbaţilor de vază ai cetăţii şi va ajunge în dreptul pieţei de alimente. În oraşele greceşti, piaţa sau agora nu era un loc destinat exclusiv negustorilor. La Atena, în agora se găseau principalele edificii publice: Buleul, tribunalul, templele, arhiva şi aleile de platani şi de plopi.

Ţăranii Atticii se duc cu noaptea-n cap la piaţă, mânând înaintea lor capre şi iezi sau ducând pe un băţ rezemat de umăr iepuri sau sturzi cu penele în cioc. Proprietarii fermelor din preajma oraşului îşi trimit produsele pentru schimb. Din Piure sau Phaleron soseau pescarii; în coşurile lor aduc toni de Marea Neagră, ţipari de mare (anghile) – peşte foarte preţuit de atenieni, dorade şi bărbunci din Arhipelag.

                   Ne umple viaţa cu belşug de bunuri!

                   Să vină din Megara iute usturoi,

                   Gutui sa vină, castraveţi şi rodii.

                   Să vină şi mantale pentru scalvi!

                   Să văd beoţienii aducând

                   Covlici, raţe, gâşte şi porumbei!

                   Să vină coşuri pline cu bibani

                   Din Copais, să ne adunăm în jur,

                   Să cumpărăm mereu, sa-i îmbrâncim

                   Pe Teleas, Glaucetos, Morychos

                   Precum şi pe alţi mâncăi.

                                                          (Aristofan)

          Din tarabele şi dughenele precupeţilor se răspândeşte în aerul curat al dimineţii aroma fructelor coapte, mireasma tămâiei, miros de pile, murături, pătlăgele coapte, sânge închegat, vin, verdeţuri şi condimente pentru sosuri şi legături de covrigi calzi care atrag privirile cumpărătorilor înfometaţi.

          Gălăgia este asurzitoare; mulţimea se mişcă în toate direcţiile. Aristofan ne arată în această mulţime un vânzător de cârnaţi calzi, cu taraba atârnată de gât precum şi câţiva inspectori ai pieţei, aşa numiţii agoranomi, care urmăresc ca negustorii să respecte dispoziţiile legale. Ei au grijă ca pâinile să fie la fel de lungi pe deasupra ca şi pe fund şi ca negustorii de peşte să nu-l stropească cu apă.

          Femeile nevoiaşe au venit cu fire de tort sau cu ghirlande de flori. „Soţul mi-a murit – spune una – şi m-a lăsat cu cinci copii mici. Îi hrănesc împletind ghirlande pentru piaţa cu flori. Ghirlandele mele răspândesc miros plăcut de trandafiri, mirt şi viorele. Ele împodobesc capetele celor care vor benchetui deseară” (Aristofan). În rândurile cu zarzavaturi şi fructe se vede şi mama lui Euripide, care după vum ne asigură Aristofan, era o simplă precupeaţă. Ea vinde susan, ceapă, bobi, linte şi smochine.

          Piaţa este amenajată după un anumit plan. Fiecărui fel de produse i s-a rezervat un spaţiu special; cumpărătorul ştie precis unde va găsi pâine şi peşte, brânză în coşuleţe împletite, zarzavaturi şi ulei, sau unde poate fi angajată o dansatoare sau un bucătar pentru o masă cu invitaţi. Dacă vrea să se întâlnească în piaţă cu prietenii, el le spune cu voce sigură: „la pescărie”, „la smochine”, sau „la brânzeturi”.

          Vânzătorii sau precupeţii îşi expuneau marfa sub cerul liber sau sub nişte gherete împletite din crengi de stuf, care se demontau după-amiază. În jurul pieţei se aflau prăvălii ocupate în special de negustorii de vin, de arome, parfum etc. Zarafii, cărora li se spunea trapeziţi, stăteau în piaţă, în dreptul unei gherete speciale. Pe panta Kolonusului se adunau oameni de diferite profesii care vroiau să se angajeze la lucru pentru câteva ore, cel mult până la apusul soarelui. Mai târziu ( în secolul al V-lea) sau construit hale pentru pieţe. Pe timpul lui Pericles, la Atena exista o hală pentru făină, iar la Piure o clădire specială unde se expuneau mostrele mărfurilor.

          Femeia, dacă era mai bogată sau mai înstărită, nu se ducea niciodată la piaţă şi nu trimitea slujnicele. Toate cumpărăturile le făcea soţul. Adesea puteai vedea un soldat, complet echipat, cumpărând sardele sau smochine. Nu s-a întâlnit aici Lisistrata cu nişte ofiţeri de cavalerie care-şi umpleau coifurile cu legume fierte.

          Cum am spus, în însufleţita piaţă a Atenei puteau fi întâlniţi tot felul de oameni şi bogaţi şi săraci. Iată un invalid, client al, oratorului Lysias, care trăieşte din pensia plătită de stat. În jurul său s-au adunat câţiva tineri bogaţi; spiritele sale caustice, chiar muşcătoare îi amuză. Un ţăran duce în spate un sac din care se aud guiţând nişte purcei, acum s-a ferit din drum ca să facă loc unui strateg. Dresorii de şerpi rivalizează cu alţi proprietari de animale sălbatice şi domestice.

          Un ţăran a venit la oraş. Drumul a fost lung, plin de praf, soarele a dogorit necruţător şi drumeţul prevăzător şi-a luat o tigvă cu apă. Înfăşurat cu grijă în manta, un copilaş se plimba ţinându-se de mâna unei dădace bătrâne, gârbovite. O fetiţă merge cu mămica, a ridicat capul spre ea şi o întreabă despre toate câte le vede în jur. Ca să nu se rătăcească se ţine de poalele himationului mamei.

          Trecând de la un negustor la altul, atenianul alege alimentele pe care la va trimite acasă cu sclavul. Văzduhul este plin de strigătele precupeţilor care îşi laudă marfa: „Hai la oţet!”, „Cumpăraţi ulei!” etc.

          Orice lucru şi tot omul îşi au preţul. În unele cartiere poţi găsi tot ce este de vânzare la Atena:

                             „Smochine, struguri, sicofanţi şi pere,

                             Napi, roze, iscoade, moşmoane, mere,

                             Burtă fierbinte, miere şi caş dulce,

                             Dulceaţă, mazăre şi urne de vot,

                             Mirt, hiacint şi accesorii pentru judecată.”

                                                (Fragment dintr-o comedie)

          Cine doreşte se poate îmbrăca din cap până-n picioare. Negustorul de haine vinde himationuri cu 20 de drahme bucata şi sandale de orice culoare cu 8 drahme bucata.

          Cel mai interesant şi cel mai atrăgător era însă sectorul de pescărie. Slăbiciunea atenianului era peştele, nu carnea. Dintre toţi precupeţii cei mai independenţi erau pescarii, ca să nu zicem cei mai impertinenţi. Un autor de comedii îi numeşte „tâlhari” iar altul „borfaşi de noapte”. Ei îţi cer pe marfă cât vor. Dacă le răspunzi că este prea scump îi auzi răstindu-se la tine: „Acesta mi-e preţul, dacă nu-ţi convine vezi-ţi de drum”. Nu s-ar da în lături să ceară şi mai mult dacă ar reuşi să ţină mai mult timp peştele proaspăt. De teamă să nu se strice pescarul îl vinde repede pe un preţ mai mic. Odată unui atenian i s-a făcut rău în piaţă şi a leşinat. Un negustor de peşte a vrut să-l ajute şi a turnat peste el nişte apă, dar o parte din apă a curs peste vecini şi peste peştii din ladă. Negustorul a rămas uimit când a văzut că aceştia au „înviat”. Agoranomii i-au cerut să verse apa din ladă ceea ce a şi făcut, iar atenianul leşinat l-a angajat pe negustor pentru 2 oboli.

          Pentru ca peştele să fie vândut cât mai proaspăt, sosirea în piaţă a unei căruţe cu peşte era anunţată prin loviturile unui clopot special. Se povesteşte că în timp ce un muzicant cânta ceva pentru un grup de prieteni, în locuinţa sa situată în apropierea pieţei, s-a auzit dangătul clopotului de la pescărie. Prietenii au plecat în grabă la piaţă şi cu muzicantul nu a mai rămas decât un moşneag pe jumătate surd. Când muzicantul i-a zis: „Mulţumesc că nu ai plecat şi tu la auzul clopotului” moşneagul a zis: „Ce? E clopotul de la pescărie, mulţumesc, la revedere!”.

          În primele ore ale dimineţii, atenianul socotea că nu are voie să lipsească de la piaţă. Dacă nu aştepta musafiri, se mulţumea să cumpere alimente obişnuite pe care le ducea acasă cu sclavul. Dacă are însă invitaţi lucrurile se complică. Peştele, carnea, zarzavaturile trebuie alese cu multă grijă

          După ce a făcut şi cumpărăturile atenianului nu i-a mai rămas decât să angajeze o dansatoare, un flautist şi un bucătar – unul din acei maeştri care a învăţat arta bucatelor la Siracuza.

          După ce termina toate treburile, adică între orele 10-11 dimineaţa, atenianul se ducea în unul din porticele pieţei unde se-ntâlnea cu prietenii.

          Când se-ntâlneau doi cunoscuţi, se salutau cu un gest al mâinii. Nu se cădea să te ploconeşti, să te închini, căci mândrii cetăţeni ai Atenei ar fi socotit aceasta o rămăşiţă de pe timpul tiraniei; atenienii îşi dădeau mâna numai la jurăminte sau la despărţirile solemne.

Salutul obişnuit pentru astfel de întâlniri era Chaire! (Să fii bucuros!) era uneori însoţit uneori despre o remarcă a timpului.

După salutul de rigoare, atenianul stătea de vorbă cu prietenii despre politică, comenta ultimele noutăţi şi se angrena în discuţii filozofice, dacă avea asemenea înclinaţii. De obicei discuţiile şi întâlnirile aveau loc în prăvăliile negustorilor de parfumuri şi ale frizerilor. Atelierul cizmarului era de asemenea un loc de întâlnire iar odată Socrates a intrat la un curelar numai ca să termine o discuţie. Discuţiile în asemenea prăvălii au devenit foarte obişnuite încât Demosthenes numea într-o cuvântare a sa „nesociabil” un atenian care nu intra niciodată aici.

Locul cu predilecţie pentru întâlniri era fără îndoială frizeria. Frizerul atenian se putea lăuda cu practică vastă şi multilaterală. Bărbaţii, ca şi femeile, îşi vopseau părul fie pentru să-l deschidă la culoare fie pentru a-şi ascunde încărunţirea. Nu este de mirare că Aristofan mustra o femeie cu cuvintele:

La fel de neagră te făcuşi cu elixirul cel cu care

Obişnuieşte Lysicrates părul să-şi cănească.

          Ca să stimuleze creşterea părului, atenienii îl ungeau cu ulei amestecat cu substanţe aromate. În secolul al VI lea, bărbaţii purtau plete lungi, dar după lupta de la Marathon au început să le scurteze ca mai târziu să-şi radă barba şi mustăţiile. Grecii n-au purtat niciodată mustăţi fără barbă. Apoi frizerul le făcea manechiura după care le dădea o oglindă, ca să se admire aşa cum fac frizerii în zilele noastre.

          Grecilor nu le plăcea să tacă; ei erau extrem de sociabili. Într-un cântec grecesc unde se enumeră condiţiile necesare omului pentru a fi fericit după sănătate, frumuseţe şi bogăţie urmează prietenia. Fără prietenie nu e frumoasă viaţa pentru că prietenia împodobeşte viaţa.

Dar nu această prietenie o avea în vedere Socrates când spunea :« Doresc mai mult să am un prieten decât toate comorile lui Darius,  sau pe Darius însăşi.

          În afara adevăratei prietenii, cea dorită de Socrates, grecilor le plăcea nespus de mult să flecărească despre orice nimicuri. Altfel la ce bun să mai stea în prăvăliile negustorilor de parfumuri şi frizeri.

          Dar şi limbuţia avea o limită stabilită de regulile bunului simţ. Când depăşea aceste limite îi mergea vestea că e gură spartă şi lumea începea să-l ia peste picior. Iată cum descrie Theophrastos un flecar: „Flecarul se duce lângă un necunoscut şi începe să-şi laude nevasta, îi povesteşte visul avut noaptea trecută şi îi descrie cu amănunte ce a avut azi la masă.”

          După ce s-a săturat de vorbit, atenianul se duce acasă unde îşi ia masa. El mănâncă fie sub un portic acoperit, fie în curtea interioară, în mijlocul familiei sale. După masă se odihneşte sau, poate, citeşte. În biblioteca sa se găsesc poveştile lui Homer – papirusul este vechi şi mâncat de carii – precum şi operele poeţilor renumiţi. Fiecare manuscris este păstrat într-un tub de metal, cu capac. Pe un raft separat se află discursurile oratorilor şi ale filozofilor, precum şi operele istorice. Toate au fost transcrise cu multă grijă de copişti. Aşadar, dacă vrea să citească, atenianul are de unde să aleagă. După masă el nu se culcă. Viaţa îl atrage aşa de mult pe atenian în toate manifestările ei, încât somnul nu-i răpeşte decât strictul necesar.

          După ce se odihneşte, atenianul se îndreaptă spre unul din cele trei mari gimnazii publice aflate în suburbiile Atenei – la Lyceu, Akademie sau Kinosarges. Gimnaziile erau mari, somptuoase, cu culoare umbroase, portice vaste şi alte încăperi destinate sportului ocupaţiilor ştiinţifice sau odihnei.

          În general gimnaziile se compuneau din: ephebeionul – o sală destinată exerciţiilor pentru tineret; băile – pe care le puteau folosi toţi vizitatorii gimnaziului; o încăpere unde luptătorii îşi ungeau trupul cu ulei şi alta unde se pudrau cu nisip pentru ca să se poată apuca mai bine şi coridoare acoperite sau descoperite pentru alergări. Aşa numitele xyste ( adică coridoare lustruite) erau nişte coridoare acoperite, mai înalte în părţile laterale, destinate plimbărilor, în timp ce partea centrală, mai joasă, era destinată exerciţiilor fizice pe vreme neprielnică sau iarna. Toate aceste încăperi erau acoperite de portice cu bănci şi de exedre – nişte săli semicirculare, acoperite sau descoperite unde se ţineau discursuri filozofice sau vorbeau oratorii.

          Atenianul nu participa neapărat la exerciţiile sportive, dar privea, comenta şi aplauda, cetăţenii mai bătrâni nu uitau să povestească ce atleţi minunaţi erau când erau tineri şi deplângeau slăbiciunea celor de astăzi. Spectatorii se adunau grupuri-grupuri, discutând diferite subiecte. Unul desenează ceva cu băţul pe nisip explicând celor din jur o idee originală. În centrul unui alt grup, un individ cârn şi urât analizează pe un ton ironic chestiunea – cum este preferabil: să fii mincinos fără s-o ştii, sau cu premeditare? Cârnul este Socrate. La Akademie, Platon îşi expune într-un stil ales teoriile filozofice, în faţa unui auditoriu alcătuit din adversari şi oameni de toate vârstele. La Lyceu, pe terasa numită „Plimbarea” un om cu capul mare şi cu tendinţă vădită spre eleganţă, dezbate într-o limbă nu prea frumoasă dar deosebit de limpede şi expresivă, principiile fundamentale ale politicii, eticii, şi logicii. Vorbitorul este Aristoteles.

          La gimnaziu, atenianul zăboveşte o oră sau două. Înainte de prânz el va dori să se îmbăieze, aşa că se îndreaptă spre baie. Baia este o clădire foarte modestă – o simplă cameră cu un cazan pentru apă şi numeroase căni. Vizitatorii se ungeau mai întâi pe tot corpul cu ulei de măsline amestecat cu substanţe aromate, apoi îşi răzuiau trupul cu un răzuitor special din bronz şi se clăteau cu apă. Cu acestea baia lua sfârşit şi atenianul ar fi putut să se îmbrace şi să-şi vadă de drum dacă inima nu l-ar fi tras să mai stea puţin de vorbă cu băiaşul.

          Acasă totul este pregătit şi aşteaptă doar sosirea invitaţilor.

          În timpul prânzului, stăpânul casei stă de obicei întins pe pat, iar nevasta pe scaun; copiii apar la desert şi rămân în picioare sau stau jos, în funcţie de vârstă şi de obiceiurile familiei. Dar la o masă cu oaspeţi membrii familiei nu se arată; iau parte numai bărbaţii, fiindcă discuţia va fi sau filozofică, deci de neînţeles pentru femei şi copii, sau pur bărbătească deci nepotrivită pentru urechile femeilor.

          În banchetul lui Platon, Diodima, o străină din Mantinea a fost admisă doar în pragul uşii, de unde, ca femeie cultă ce era, a putut să întrerupă fanteziile lui Aristofan cu intervenţiile sale pline de elocvenţă şi aceasta nu numai pentru că în ţara sa avea rangul de prezicătoare. Cât priveşte obişnuitele participante la ospeţe zugrăvite adesea de picturile de pe vase, situaţia lor e fără dubiu.

          Nevestele se recompensau însă în gyneceu, unde fructele zaharisite şi delicatesele cofetarilor din Creta, Samos şi Atena erau la mare cinste; fiecare bucătăreasă pregătea prăjituri pentru Thesmophorii şi alte sărbători, iar venerabilele matroane le consumau în mari cantităţi, în compania cunoştinţelor venite în vizită.

          Grecii nu concepeau să mănânce singuri. Plutarh spune că a mânca singur nu înseamnă „a prânzi” ci a-ţi umple stomacul ca un animal. De aceea, în afara invitării musafirilor, existau diferite forme de a mânca în societate: se organizau ospeţe la care toţi participanţii contribuiau în părţi egale sau după posibilităţi. Uneori fiecare participant îşi aducea pur şi simplu mâncarea în coş.

          Meniurile nu erau excesive. Într-o comedie se spune că o masă la Atena era foarte frumoasă ca aspect dar nu sătura un om flămând. În dialogurile lui Platon şi Xenophon comesenii nu discutau deloc despre mâncăruri. Idealul clasic al Aticii cerea ca mâncarea să fie frumos servită, dar nu prea multă, atât cât este necesar ca mulţumeşti un apetit normal, deoarece principalul nu era mâncarea ci comesenii şi discuţiile.

          Grecii erau foarte ospitalieri. Fiecare invitat putea să aducă pe cine voia. Acest obicei a generat chiar o categorie specială de oameni, cărora li s-a dat dispreţuitoarea poreclă de „paraziţi”. Plutarh a scris un capitol întreg consacrat problemei: în ce măsura se putea uza de acest drept, fără a depăşi limitele bunei –cuvinţe. În Banchetul lui Platon se povesteşte că Aristodem l-a întâlnit pe Socrates în ţinută de gală şi aflând că se duce să ia masa la Aghatonos s-a dus şi el deşi nu fusese poftit. Pe drum Socrates, preocupat de o problemă filozofică a rămas în urmă; Aristodem n-a observat aceasta şi a ajuns singur la casa lui Aghatonos. Totuşi el nu s-a trezit într-o situaţie neplăcută: uşile erau larg deschise şi un sclav l-a introdus în sufragerie unde Aghatonos l-a întâmpinat cu multă bucurie şi i-a spus că a vrut să-l invire personal darnu l-a găsit.

          De îndată ce invitaţii intrau în casă, sclavii le scoteau încălţămintea. Se considera necuviincios să umbli prin casă cu sandalele de afară. După ce erau descălţaţi, invitaţii erau spălaţi şi parfumaţi pe picioare.

          Dar nici după terminarea acestei practici nu era frumos să te repezi la mâncare. Mai întâi musafirii se plimbau prin odaie, admirau obiectele de mobilier şi de podoabă lăudând bunul gust al gazdei. Grecii acordau o deosebită atenţie bunelor maniere.

          Obiceiul de a mânca lungit, necunoscut vremii homerice, era foarte vechi. Acest lucru de poate vedea dine desenele de pe vase. Ei se tolăneau cu cotul stâng pe pernă, aşa că bustul lor era pe jumătate ridicat.

          După ce se instala toată lumea, slugile turnau apă ca să se spele invitaţii, apoi aduceau nişte mese joase pe care bucatele fuseseră aranjate din vreme. Se duceau atâtea mese câte paturi erau în sală, aşa că la o masă mâncau doi oameni. Grecii nu foloseau nici furculiţe nici cuţite. Linguri aveau, dar preferau să le înlocuiască cu o coajă de pâine. Mâncarea se lua cu mâinile. Bucatele se serveau tăiate mărunt, ca să se poată lua mai uşor. Vechii greci se ştergeau pe mâini cu o bucată de pâine sau cu cocă pe care o frământau între degete. La Atena un ospăţ nu începea niciodată cu supa. Deşi supa era considerată ca sănătoasă ea era hrana oamenilor săraci şi la mesele cu invitaţi nu se cădea să serveşti supă.

          În prima parte a mesei se serveau mâncărurile săţioase cum ar fi peştele şi păsările.

          Se mânca relativ puţină carne. Legumele se serveau cu un sos făcut din untdelemn, oţet şi miere. Unele mâncăruri ale grecilor ne par cel puţin ciudate. Iată un fragment de comedie de la Athenaios în care se descrie meniul unui prânz: „Au venit întâi ţiparii graşi, aproape îngropaţi în sare, apoi o anghilă minunată de la care nu s-ar fi dat în lături  nici zeii. Veni apoi un stomac mare, de pisică de mare rotund ca un cerc. Când terminarăm cu stomacul ni s-au adus nişte farfurioare mici. În una se găsea o bucată de rechin, apoi nişte sepii grase şi în ultima polipi calzi”.

          În această parte a mesei nu se bea deloc vin. Atenienii preferau să bea vinul după masă; de altfel vinul putea să înlocuiască mâncarea dacă era amestecat cu brânză rasă şi făină de orz. Acest amestec era băutura preferată a grecilor şi se numea kykeon.

          Din nou sclavii aduceau apă, comesenii se spălau pe mâini, mesele erau scoase, podeaua curăţată de resturi. Acum se aduceau alte mese încărcate cu vin şi cu desert. Începea muzica vocală cu acompaniament de flaut, iar vinul se turna în cupe cu multe urări. Desertul consta în fructe proaspete şi uscate, migdale sărate, usturoi, ceapă, brânză cu chimion şi plăcinte dulci şi sărate – faima Atticii. Aceste plăcinte erau făcute din miere, brânză şi ulei. De un deosebit succes se bucura mâncarea numită mittlotos – un pateu din brânză frecată cu miere şi cu usturoi.

          Această parte a mesei se numea simposion.

          Acum se bea vinul dulce şi parfumat. „Este plăcut să bei laptele Afroditei” se discută.

          Printre distracţiile obişnuite în timpul mesei se numărau şi ghicitorile. Cine nu ştia să răspundă era pedepsit să bea o cupă cu vin sărat. Iată câteva din aceste ghicitori:

1.     Nu spune nimic şi îmi spui numele: dar dacă mă numeşti rostindu-mi numele, atunci, minune! N-ai să mă ghiceşti. (Tăcerea)

2.     Sunt copilul tuciuriu al unui tată strălucitor; pasăre fără aripi, mă înalţ până la ceruri, abia m-am născut şi m-am împrăştiat în văzduh. (Fumul)

Din cele mai vechi timpuri muzica şi dansurile erau nelipsi la ospeţe.

          Sparta se deosebea net de Atena în ce priveşte mâncărurile. Spartanii se hrăneau cu mâncare mai primitivă şi mai grosolană bunăoară cu o caşă groasă de mazăre care era mâncarea lor preferată. Se povesteşte că in sibarit sosit din întâmplare la un prânz spartan a spus: „Într-adevăr spartanii sunt cei mai viteji oameni. Unii ar preferat de o mie de ori să moară decât să trăiască aşa”. Prânzul comun al spartanilor consta dintr-o ciorbă neagră, carne de porc, vin, plăcintă dulce şi pâine de ovăz, iar cu fărâmiturile de pâine se ştergeau pe degete. Anne Dacier, cunoscuta traducătoare a lui Homer în limba franceză, a crezut că a descoperit reţeta faimoasei ciorbe negre. Sute de oamenii au încercat să afle ingredientele acestei fierturi dar n-au izbutit să afle nici acum.

          Dacier a organizat un prânz „antic”, unde i-a tratat pe toţi învăţaţii epocii cu ciorbă neagră. S-a dovedit a fi un admirabil purgativ. Nu erau decât două posibilităţi: ori savanta doamnă greşise reţeta ori stomacurile franţuzeşti erau prea sensibile la cele greceşti.

          Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Plutarh, era necesară o educaţie specială pentru apreţui ciorba neagră, atât de îndrăgită de spartani. Dyonisos, tiranul Siracuzei, a cumpărat un bucătar din Lacedemonia şi i-a poruncit să-i prepare cunoscuta mâncare. El n-a izbutit să înghită nici măcar prima lingură că a şi scuipat-o. Bucătarul i-a spus: „Ca să guşti mâncarea asta, trebuie să faci gimnastică lacedemoniană şi să te scalzi în Eurotas”. Deoarece majoritatea grecilor nu făceau acest lucru, acea ciorbă nu se bucura de succes, bineînţeles doar în afara Spartei.

          Viaţa cotidiană a cetăţenilor atenieni, veselă şi plină de bucurii, pentru unii grea şi obidită pentru alţii, se scurgea după tipicul rânduit, sub cerul senin al Atticii, până când furtunile cumplite ale războaielor nu zguduiau oraşul.

          Străzile deveneau pustii. În agora domnea liniştea. Femeile şi copii se ascundeau cu teamă în gynecee, aşteptând veştile triste sau îmbucurătoare. Sub acoperişurile porticelor bătrânii cu barba colilie depănau amintiri despre luptele din tinereţea lor, criticau tactica strategilor şi se gândeau neliniştiţi ce va aduce fiilor lor următorul război: gloria sau mormântul timpuriu pe câmpul de luptă.

          Iar dacă din îndepărtate ele deveneau apropiate, dacă vrăşmaşul, zdrobind oastea ateniană, năvălea în Attica, oraşul cunoştea din plin necazurile, ruina, foametea iar adesea pieirea în masă şi înrobirea celor dragi.

           

         

   .