Natura apare

Natura şi iubirea sunt două teme care apar îngemănate, cu rare excepţii  care sunt tratate în manieră romantică.

Mihai Eminescu, ultimul mare romantic european, se înscrie în acest curent al exprimării sentimentelor de dragoste în mijlocul naturii, tema iubirii şi a naturii fiind tema romantică fundamentală a liricii sale. La Eminescu natura se manifestă în două planuri, unul terestru şi altul cosmic, interferate mai armonios decât a mai fost întâlnit, în cadrul căreia îndrăgostiţii oficiază un adevărat ritual al iubirii, „natura adesea- dacă nu se primează- e pe acelaşi plan cu dragostea” (G. Călinescu).

Natura apare în două ipostaze- terestră şi cosmică.

Natura terestră cu motive romantice specifice spaţiului eminescian- codrul, izvoarele, teiul, lacul- văzute în veşnica rotire a anotimpurilor, este, în general, ocrotitoare, caldă, uneori sălbatică.Nu este un simplu decor ci o fiinţă misterioasă, cu un limbaj propriu, înţeles doar de copilul netrecut prin filtrul civilizaţiei ( „ fiind băiet păduri cutreieram...”).

            Este un spaţiu vegetal, departe de orice urmă de civilizaţie. Este o cutie de rezonanţă a stărilor poetice; este cadrul în care ideea îşi găseşte corespondenţele pentru meditaţie filozofică, pentru chemările nemărturisite.

            Natura terestră participă mereu la frământările poetului constituind cadrul cel mai potrivit al dragostei şi al meditaţiei:

„ Hai în codrul la izvorul

Care tremură pe prund”

(Dorinţa)

„Hai în codrul cu verdeaţă,

Und- izvoare plâng în vale”

(Floare albastră)

            Este un mod superior de a intra în consonanţă cu ritmurile naturale. Natura terestră este în alte poezii un spaţiu al morţii, ca în elegia „ Mai am un singur dor”: „Mai am un singur dor:/ În liniştea serii /Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării (...)”

            Natura cosmică este simbolizată mai ales prin cadrul nocturn, în care motivele romantice luna, stelele, luceferii participă direct la sentimentul iubirii umane.

            Iubirea la Eminescu nu este un sentiment ocazional, ci unul fundamental, la care participă întreg cosmosul, luna fiind astrul tutelar şi martor al ritualului celor îndrăgostiţi:

            „ Când prin crengi s-a fi unit

               Luna-n noaptea cea de vară,

               Mi-i ţinea de subsoară

               Te-oi ţinea de după gât.”(Floare albastră)

            La nivel cosmic, natura este veşnică superioară, în raport cu natura terestră, iese din timp şi spaţiu. Are rolul de a proteja teluricul lui.

            Poetul visează la o iubire absolută în care sentimentele sunt autentice, reciproce, veşnice. Poetul crede că este posibilă realizarea unei iubiri absolute, deşi aceasta este imaginată de mai multe ori.

            În evoluţia poeziei erotice, se disting, în principal, două etape:

• Între 1870-1880 o primă fază, aşa- zis naturistă, ilustrează imaginea luminoasă, optimistă a iubirii, momentele fericite se asociază cu un cadru natural, aflat în depălină armonie cu stările sufleteşti ale poetului. Poeziile din acea perioadă („Dorinţa”, „Lacul”, „ Sara pe deal”) exprimă puterea de iluzionare, starea de visare, de aspiraţie spre fericire, natura este feerică, ocrotitoare, caldă: „ Fruntea albă-n părul galben/ Pe-al meu braţ încet s-o culc, /Lăsând pradă gurii mele/Ale tale buze dulci”
• („Dorinţa”)

• A doua etapă a liricii erotice, 1880-1883, se defineşte prin profunzimea filozofică a sentimentului de iubire ceea ce dă creaţiilor din această perioadă scepticism, melancolie provocate de dezamăgirea poetului, aflat mereu în căutarea idealului de iubire.

            Aceste atitudini îi corespund unei naturi triste ( plopii singuratici, ploii reci, camera pustie).

            Iubirea are forţă magică în două aspecte:

• În amintire, regretul c-ar fi putut fi ceva extraordinar
• În „ora de iubire”- o metaforă a limitării, dar şi a trăirii intense a sentimentului de dragoste.

     Aspiraţia poetului spre împlinirea iubirii absolute este exprimată prin valenţa spirituală a acestuia de a fi capabil de sacrificiul suprem în numele iubirii ideale:

„Reia-mi al nemuririi nimb

Şi focul din privire

Şi pentru toate dă-mi în schim

O oră de iubire”.

                                                      („ Luceafărul”)

„...Astfel de noapte bogată

 Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”

                                                      („Sara pe deal”)

„O oră să fi fost amici,

 Să ne iubim cu dor,

 S-ascult de glasul gurii mici

O oră şi să mor”

   („ Pe lângă plopii fără soţ..”)

      În toată poezia erotică a tinereţii, figura iubitei are o lumină şi o căldură ieşită din comun dobândită din imaginea ei pentru poet.

Iubita este blândă, angelică, deschisă spre cunoaştere, mângâietoare, şăgalnică, ispititoare: 

„ Fruntea albă-n părul galben

 Pe-al meu brat încet s-o culci,

 Lăsând pradă gurii mele

 Ale tale buze dulci...”

(„Dorinţa”)

În poezia „ Floare albastră” ea e  „ roşie ca mărul”, în „ Crăiasa din poveşti”, „....Păru-i galben,/ Faţa ei lucesc în lună,/Iar ochii ei albaştrii/ Toate basmele s-adună”

În faza a doua, iubita sugerează dezamăgire, incapabilă să se înalţe la gândirea eului liric, la ideal.

Iubita este rece, străină, statuară, poetul fiind dezamăgit pentru că „ totuşi este trist în lume”.

Poemul „ Sara pe deal”, asemenea unui cântec de dragoste comunică emoţia puternică a poetului, care aşteaptă cu înfrigurare ceasul în serării pentru aşi întâlni iubita, pe deal, sub un salcâm.

În aşteptarea clipelor de fericire ce le va petrece în tovărăşia iubitei fiecare moment al amurgului, ce se lasă dinspre deal spre satul din vale, şi fiecare amânunt al peisajului capătă culori şi proporţii deosebite, care exprimă, în esenţa lor triumful vieţii, al bucuriei de a trăi.

Poetul pleacă de la răsunetul zbuciumului, care „ sună cu jale” sugerând un fel de sinteză a clipei cu veşnicia, până într-atât încât nu mai poate şti dacă glasul zbuciumului vine dintr-un trecut îndepărtat sau din întinderile ce-l împresoară în prezent pe poet, absorbindu-i linistea melancolicele lui sonorizări.

Priveliştea înserării este văzută mai departe, de la înălţime, într-o perspectivă largă.Liniştea deplină a universului înconjurător, armonia lui perfectă se stabilesc prin comuniunea potului cu trecutul, cu vechimea, prin solidaritatea lui cu viaţa nesfârşitului şir de ţărani trăitori pe aceste pământuri care au ridicat veac după veac, vechile case şi au ascultat rând pe rând glasul vechiului clopot care  „ umple cu glasul lui sara”.

Fenomenele şi aspectele din natură se răsfrâng adânc în sufletul îndrăgostiţilor. Dacă ochii mari ai iubitei caută melancolic luna prrin frunzişul rar al salcâmului, iar apariţia stelelor îi „ împle pieptul de dor” şi fruntea de gânduri, vindecător astfel , „ Sara pe deal”, cu toate elementele ei rustice de viaţă,  scăldată în voluptoasa văpaie a lunii, aprinde mai tare focul iubirii în sufletul poetului, care se apropie de întâlnirea în câteva clipe cu iubirea lui „ sub înaltul, vechiul salcâm”.

„ Floare albastră” se constituie pe baza binecunoscutei oscilaţie a poetului între ideea de viaţă şi de moarte, şi consemnează, la modul marii poezii, frământările şi atitudinile lui, fie sub forma neîncrederii în lumea înconjurătoare, care nu-i poate oferi împlinirea ideală a visurilor, de aici ideea renunţării la iubire, tot atât de aparentă şi efemeră ca şi tot ce aparţine lumii trecătoare fie sub forma restrângerii în singurătate, a izolării în lumea visurilor şi a spiraţiilor abstracte, fie sub forma evadării într-o lume a închipuirii.

Motivul literar al „Florii albastre” capătă sensuri multiple în creaţia poetului nostru. Astfel în „ Călin ( file din poveste)” tărâmul feeric al pădurii de argint e împodobit cu minunata floare („ Flori albastre tremurând unde în văzduhul tămâiet”) dar aceste „ flori albastre” au aici sensul unor simple podoabe ce sugerează ideea de prospeţime vegetală. Pădurea de argint, în mijlocul căreia se petrece sărbătoarea nupţială, fiind fermecată, fata de împărat, în clipa supremei fericiri, „ flori albastre are în păru-i şi o stea în frunte poartă.”

Totuşi s-ar putea stabili o oarecare asemănare între iubita cu chip de zână din „ Călin”, care împlineşte visul de iubire al poetului, într-o perioadă de încredere deplină în posibilitatea unei iubirii ideale şi iubita din „ Floare albastră” gata să transfigureze viaţa poetului dăruindu-se cu toată minunea făpturii ei.

În „ Floare albastră” iubita reprezintă viaţa, lumea reală care insistă ca o chemare supremă în conştiinţa poeului torturată de îndoieli.

Eminescu îşi împrospătează limbajul poetic în permanenţă apelând la izvoarele graiului natural, popular, din care îşi alege fără dificultăţi, cuvintele şi expresiile cele mai sugestive, pline de sens, de savoare şi de o mare forţă de seducţie. „ De nu mă-oi uita înalte, Sufletul vieţii mele, De mi-i da o sărutare, Nimeni-n lume n-o să ştie, Ş-apoi cine treabă are!, Cui, ce-i pasă că mi-eşti dragă, Înc-ovură....” sunt câteva din expresiile care introduc în poezie realismul iutimist, de natură populară, sau altfel spus, triumful vieţii.

Până la urmă poetul înţelege că iubita a avut dreptate: „ Ah! Ea spuse adevărul!...”, iubirea şi natura rămânând pentru el ca o nevoie continuă de viaţă, şi cadrul deplinei lui realizări.

Iluzia poetului se spulberă însă în cele din urmă iubirea şi iubita au trecut pe lângă el şi s-au dus ca o „ dulce minune”.

Atracţia către natură este una din atitudinile lirice esenţiale ale poeziei lui Eminescu. Natura îi oferă ( Eminescu) poetului refugiul dintr-o realitate ce i-a adus „ multe dureri şi puţine plăceri”.

În lirica eminesciană, împlinirea dorinţei de iubire este posibilă numai în mijlocul naturii.