Nasterea

Naşterea unui copil este un proces natural. Vom urmări diferitele stadii ale naşterii, de la primele simptome ale acesteia, până la sosirea copilului pe lume.

După nouă luni de la concepţie, dezvoltarea copilului ajunge la faza în care acesta poate supravieţui în afara uterului. Nu se ştie exact care este factorul ce declanşează procesul naşterii, dar în mod cert acesta este legat de faza de maturitate pe care o atinge fătul.

Pregătirile pentru sarcină încep în cursul ultimilor săptămâni de sarcină. Hormonii din sângele mamei înmoaie muşchii şi ligamentele organelor solicitate la naştere, făcând astfel posibilă dilatarea în timpul naşterii. Copilul se pregăteşte şi el pentru acest eveniment, folosindu-se de hormoni speciali, denumiţi corticosteroizi, produşi de glandele suprarenale.

Corticosteroizii pregătesc plămânii copilului, determinând organismul să producă o substanţă care împiedică deteriorarea alveolelor pulmonare fragile; copii născuţi prematur, înainte ca această substanţă să se formeze, nu pot respira singuri  mult timp după ce se nasc. De asemenea, corticosteroizii provoacă depozitarea unor mari cantităţi de carbohidrat glicogen, în diferite regiuni ale corpului. O parte este depozitat în muşchii inimii, ajutând mai târziu inima să bată, când cantitatea de oxigen este diminuată în timpul naşterii.

     Fătul gata pentru naştere

Poziţia fătului în uter reprezintă un semn că acesta este gata pentru naştere. În primele stadii ale dezvoltării sale, copilul se mişcă liber în interiorul uterului, însă în ultimele săptămâni acesta nu se mai poate mişca, deoarece uterul încetează să mai crească. În această fază, copilul se fixează de obicei în poziţia de naştere, cu capul în jos, îndreptat spre cervix. Apoi, în ultima lună, copilul “cade” în cavitatea pelviană a mamei. Acest lucru este cunoscut sub numele de angajare a capului.

Copilul începe acum să întindă pereţii uterului. Acest lucru irită muşchii uterini ai mamei; în acest timp coborârea copilului în pelvis stimulează hipofiza mamei să producă contracţia hormonul oxitocină, care provoacă contracţia  muşchilor uterului. În acest stadiu, mama are contracţii de tip Braxton-Hicks. Acestea au loc la diferite intervale de timp şi, deşi sunt uneori destul de puternice, nu sunt dureroase. Spre deosebire de adevăratele contracţii, cele de tip Braxton-Hicks cedează rapid.

     Prima fază a naşterii

Procesul naşterii cuprinde trei etape. În prima etapă, cele mai multe eforturi sunt depuse în deschiderea, sau a dilatării gâtului uterului, sau a cervixului, care, de la complet închis, ajunge să se deschidă aproximativ 10 cm. În acest timp, copilul se sprijină cu capul pe piept şi se deplasează mai adânc în cavitatea pelviană.

Simptomele că naşterea va avea loc în curând atunci când femeia gravidă începe să aibă contracţii persistente care cresc în durată, frecvenţă şi intensitate. Lărgirea uterului joacă un rol în declanşarea contracţiilor, la fel ca producerea de oxitocină. Muşchii uterului devin din ce în ce mai sensibili la acest hormon, iar contracţiile pot fi stimulate atunci când cantitatea de oxitocină  din sânge atinge un nivel critic. Uneori medicii folosesc oxitocină sintetică pentru a declanşa travaliul.

Prima etapă a travaliului este a travaliului este cea mai lungă şi poate dura multe ore. Aceasta etapă ia sfârşit odată cu “ruperea apei”, care are loc în momentul în care membranele ce înconjoară copilul se rup, eliberând lichidul amniotic. Totuşi, acest lucru se poate întâmpla mai devreme, iar în unele cazuri, când sarcina este suprapurtată, travaliul poate fi declanşat prin ruperea membranelor pe cale artificială.

     Etapa a doua şi a treia

A doua etapă a naşterii este cea în timpul căreia are loc naşterea propriu-zisă. În general, aceasta durează aproximativ o oră, rar depăşind două ore. Acum, când cervixul este complet dilatat, datorită contracţiilor puternice şi regulate, partea superioară a uterului (fundus) începe să se contracte. Aceste contracţii sunt stimulate de oxitocina eliberată de hipofiza mamei şi împing copilul prin canalul naşterii, format din uter, cervix dilatat şi vagin. Mama poate contribui şi ea la acest proces, împingând de fiecare dată când are loc o contracţie.

A treia şi ultima etapă a naşterii constă în eliminarea placentei şi a membranelor care înconjurau copilul în uter. Placenta se separă de uter, curând după naşterea copilului, când acesta nu mai are nevoie de oxigen de la mama sa. Placenta este de obicei expulzată cu ajutorul contracţiilor uterului, după aproximativ 20 minute de la naştere. Uneori, asistenta poate uşura acest proces, apăsând abdomenul mamei în timpul contracţiilor.

Copilul nou-născut

La naştere, copilul nu este prea plăcut la vedere. Este acoperit cu o substanţă vâscoasă albă denumită vernix, iar pielea sa pare vineţie. Însă, la câteva minute după ce respiră prima dată, pielea sa capătă culoarea roz.

Primul suflu nu este uşor, deoarece există de obicei o cantitate de lichid rămasă în plămâni, iar fiecare din milioanele de alveole fragile trebuie umflate. S-a constatat că prima respiraţie necesită de cinci ori mai mult efort decât respiraţia ulterioară. Medicii şi asistentele folosesc diverse metode pentru a stimula respiraţia copilului, dar în majoritatea cazurilor acest lucru nu este necesar. Lipsa de oxigen şi aerul rece din afara uterului declanşează de obicei primul suflu.