Natura si folclorul- ţărâmuri ale universului mitic exprimat în variate forme concrete şi spirituale

    Eminescu se autodefineşte ca fiind „sorbit de popor” şi predestinat de a putea trezi la viaţa spiritualitatea românească autentică, din care şi el s-a născut: „nu ne-am trezi noi, s-au trezit secolii din urma noastră şi ne-au scuturat din somn”.

   Interesul lui Eminescu pentru creaţia populară copilăria petrecută la Ipoteşti, când „fiind băiat, păduri cutreieram”, poetul însuşi fiind un pasionat culegător de folclor. Periglinările prin ţară cu trupa de actori, din Moldova, în Transilvania, până la Blaj îi satisfac lui Eminescu setea de a auzi chiar de la rapsozii populari, balade ,legende, doine şi de a-şi hrăni sufletul cu aceste „nestemate”.

   Indirect, Eminescu întră în relaţie cu folclorul românesc studiind opera lui Haşdeu sau citind culegerile de creaţii populare, în special pe cea alcătuită de Vasile Alecsandri. Mihai Eminescu valorifică în poezia sa creaţiile folclorice prin teme, motive, personaje mitologice, mituri populare, limbaj, înnobilându-le cu idei filozofice, cu noi semnificaţii: „Călin(file din poveste)”, „Ce te legeni..”, „Somnoroase păsărele”, „La mijloc de codru”, „Revedere”, „Făt-Frumos din lacrimă” şi bineînţeles capodopera sa „Luceafărul”.

    Concepută pe două dimensiuni: terestră şi cosmică ,natura eminesciană este totdeauna cadrul fizic al omului, Spaţiul gesturilor fundamentale. În lirica lui peisagistică, Eminescu nu merge pe linia lui Alecsandri , nu descrie tablouri cu valabilitatea de sine stătătoare, nu face pasteluri. Natura la el are o altă funcţie: încadrează şi potenţează un sentiment, o idee, o atitudine. Participarea la crearea unui spectacol poetic devine paradis în poezia erotică, personaj care face teoria speţelor veşnice „Revedere”, realitate metafizică în „Mai am un singur dor”. Există o geografie eminesciană cu o configuraţie solară şi alta nocturnă. Poetul cântă codrul, izvoarele, lacul, cărările. Ochiul lui cuprinde dealul, văile înguste şi aburite, „câmpiile asire” sau „întunecată mare” peste care veghează luna, stelele, soarele, luceferii, bolta senină, unde se aud apele murmurând şi florile de tei căzând în părul îndrăgostiţilor. Natura devine adesea etat d’aime(stare de suflet) pentru dorul eminescian , acre aduce prin sursele sale folclorice nota cea mai naţională a universalităţii poetului român.

  Poezia eminesciană păstrează teme şi motive populare, îmbinate cu elemente de natură, adăugându-le noi structuri epice „Călin Nebunul” sau le păstrează înnobilând creaţia cu idei filozofice („Revedere”, „Ce te legeni…”).

   Dragostea lui Eminescu pentru folclorul românesc este vizibilă în toate poeziile lui , transpirând prin toţi porii creaţiei şi simţirii lirice, fapt recunoscut şi de exegeţii străini, ca Rossa del Conte, care afirma că

„nu este puţin ceea ce datorează gândirii orientale cultura lui Eminescu, dar cuvântul liric în care se transfigurează lumea lui este scos din izvoarele tradiţiei autohtone”(„Eminescu sau despre absolut”-1962)