Egiptul si cultura occidentala

S-a discutat mult despre o posibilă călătorie a filosofului grec Platon în Egipt, acolo unde acesta ar fi primit formarea şi instruirea necesară de la sacerdoţii indigeni în scopul de a accede în modul cel mai direct la vechile izvoare ale gândirii tradiţionale. Nu se ştie cu siguranţă dacă Platon a fost cu adevărat în Egipt, deoarece nu există mărturii sigure despre această călătorie. Dacă s-ar fi înfăptuit, ar fi avut loc în jurul anului 338-387 î.Hr., într-o epocă precedentă scrierii dialogurilor sale de maturitate. Egiptul era perceput ca depozitarul unei ştiinţe foarte vechi şi extraordinare. În artă, dar mai ales în domeniul religios şi în domeniul cultural, s-a realizat cel mai fin produs al unei fecunde întâlniri dintre cele două culturi: elenistică şi egipteană. Până şi lumea romană, care privind mai simplist Egiptul doar ca pe o parte a unui Orient imaginar, a fost sedusă de această civilizaţie antică, de credinţele religioase, favorizând astfel răspândirea cultelor misterioase şi a primelor religii de salvare individuală înainte de creştinism. Raporturile între Egipt şi cultura occidentală au slăbit din ce în ce mai mult începând cu antichitatea şi întregul ev mediu. Au reapărut mai apoi în timpul lui Lorenzo de Medici prin intermediul literaturii neoplastice şi ermetice, datorită unor oameni ca Pico della Mirandola şi Marsilio Ficino. Până la iluminist sau mai exact până la descifrarea scrierii hieroglifice de către J.F. Champollion, nimeni nu putea pune la îndoială faptul că textele „ermetice” ar fi putut conţine concepţii şi idei cu origini îndepărtate egiptene. Campania di Egipt condusă de Napoleon Bonaparte a fost cea care a redescoperit lumii moderne vechea cultură egipteană, restituind imaginea autentică a acelor monumente şi texte. Astăzi se cunosc multe din cele ce se petreceau pe malurile Nilului (acum 4.00 de ani), dar totodată trebuie să fim conştienţi că exista multe semne de întrebare legate de acel orizont îndepărtat. Aceste întrebări sunt destinate să rămână fără răspuns pentru mulţi ani de-acum înainte sau poate pentru totdeauna. Moştenirea culturală a Egiptului Antic e mai mult decât actuală. Trebuie doar să ne gândim la popularitatea pe care au dobândit-o egiptenii şi istoria lor în ultimii ani datorită unor romane, cinematografiei şi numeroaselor transmisii televizate. Nilul Egiptul, dar al Nilului Egiptul devine o mare civilizaţie datorită Nilului, fără de care această ţară a faraonilor ar fi fost doar un simplu Deshert, un „pământ roşu”: adică un deşert arid. Egiptenii atribuiau o atât de mare importanţă Nilului încât au ajuns chiar să îl divinizeze. Zeul Hapi reprezenta fluviul şi fertilitatea, în general, şi era reprezentat în forma unui bărbat cu burtă, câteodată hermafrodit, care se pregăteşte de drum. Culoare pielii sale poate fi verde, regenerării plantelor, sau albastră, cu ondulaţii specifici unui fluviu. Deoarece egiptenii nu ştiau locul exact de unde izvora Nilul, îi situau originea la prima cataractă, undeva în apropierea actualului Assuan. Istoria Regatul Timpuriu Apariţia Regatului Timpuriu (vechi) (2686-2173 î.Hr.) a adus cu sine consolidarea primului stat centralizat din istorie, urmare a dezvoltării civilizaţiei egiptene care în acel moment a atins culmea splendorii. Începând cu domniile lui Sanakht-Nebk şi Dojser, fiii lui Khasekhemuy, au început să succeadă într-un ritm vertiginos numeroase schimbări politice, motiv pentru care câţiva suverani au fost consideraţi iniţiatorii celei de-a III-a dinastii şi deci iniţiatorii Regatului Timpuriu. În timpul lui Sanakht-Nebka, capitale a fost stabilită definitiv la Memfi. În necropola din Saqqara a fost construit primul mare monument integral din piatră prelucrată, aşa-numita „mastabă iniţială”. Pe aceasta a fost edificată pentru fratele şi succesorul său, Djoser, o piramidă în trepte. Construcţia primei piramide, opera a lui Imhotep, a reprezentat nu doar un simplu salt calitativ al arhitecturii în piatră sau doar o schimbare semnificativă a ritualului funerar regal, ci şi adeziunea monarhiei la postulatele teologice ale sacerdoţilor din Heliopolis. Din acel moment, relaţiile dintre monarhie şi sacerdoţii eliopolitani au influenţat în mod vizual istoria Regatului Timpuriu. Apogeul puterii faraonilor Domnia lui Snefru a însemnat întemeierea dinastiei a IV-a, dar şi epoca în care puterea faraonului a atins cota maximă. Piramidele construite în această perioadă reprezintă maxima expresie a autorităţii statului şi a suveranilor care le construiseră. Monarhii erau consideraţi şi identificaţi cu zeul Ra, iar cultul lor cu cel al zeului. Keops, fiul şi succesorul lui Snefru, a construit la Gizeh Marea Piramidă, cel mai impunător monument. Pentru descendenţii săi, Kefren şi Mykerinos, au fost construite alte două monumente în acelaşi loc, mult mai mici, dar perfect egale. După criza politico-religioasă apărută după domnia lui Mykerinos, clerul heliopolitan a impus suveranilor dinastiei a V-a propria lui voinţă, separând cultul divin de cultul regal. În consecinţă, piramidele acestor monarhi sunt mult mai mici, reflectând momentul în care statul îşi epuiza rapid resursele economice. Criza finală s-a petrecut în timpul dinastiei a V-a. Prima perioadă intermediară şi Regatul Mijlociu Egiptologii au împărţit istoria în perioade numite „regate”, indicând astfel perioadele când ţara se afla sub o autoritate unică. Între fiecare din aceste regate au introdus perioade de o mai mică strălucire, numite „perioade intermediare”. Prima a avut loc după sfârşitul Regatului Timpuriu. Cauzele care au dus la sfârşitul Regatului Timpuriu au fost taxele excesive pentru menţinerea cultului funerar, precum şi puterea crescândă a sacerdoţilor şi a nobililor. În timpul primei perioade intermediare, monarhia egipteană a suferit cea mai gravă criză. Populaţii de origine asiatică au invadat Delta, provocând o perioadă de anarhie. După Maneton, în timpul dinastiei a VII-a s-au succedat 70 de regi în 70 de zile (acest număr are o valoare simbolică, semnificând „nenumăraţii”). Dinastia a VII-a era compusă din descendenţi din dinastia memfită, iar în tipul dinastiei a IX-a şi a X-a, capitala a fost transferată la Heracleopolis. Suveranii acestor dinastii s-au opus puterii crescânde a monarhilor (guvernatorii provinciilor- „normelor”) din Egiptul Mijlociu şi de Sus, mai ales acelor tebani. Înspre 2133 î.Hr., Mentunhotep I, nomarh al Tebei, s-a proclamat independent şi a refuzat suveranitatea Heracleopolisului. Acest guvernator a fost considerat de succesori primului rege teban. Au urmat apoi războaiele civile, foametea şi revoltele populare. Regii tebani Inyotef I, Inyotef al II-lea şi Inyotef al III-lea au creat o confederaţie de nomarhi aflată sub autoritatea lor. Merikara a fost ultimul suveran al Heraclopolisului. Cetatea a fost cucerită în 2040 î.Hr. de către Mentuhotep al II-lea, care a stabilit capitala la Teba. Regatul Mijlociu După haosul primei perioade intermediare, faraonii Regatului Mijlociu au restabilit ordinea în Egipt, aducând statului splendoarea maximă. În timpul dinastiei a XI-a au fost întreprinse incursiuni militare de recuperare a pământurilor pierdute din Nubia şi expediţii în Uadi Hammamat, în căutarea minereurilor. Trecerea la dinastia a XII-a nu a fost una paşnică, fiind provocată de uzurparea tronului de către Amenemhat, un vizir al lui Mentuhotep al IV-lea. Au urmat lupte pe toate câmpurile: Amon a devenit protectorul monarhiei şi, senzaţional, capitala a fost transferată de la Teba la Ittauy şi Illahun; şi, în fine, s-au realizat multe proiecte ambiţioase de irigare în zona El- Fayium, de asemenea, şi impresionante opere de fortificaţie, precum „Zidul Principelui”. Ultimul faraon şi regina Esmemiofris nu au avut moştenitori , cea ce a semnalat sfârşitul Regatului Mijlociu şi începutul celei de-a II-a perioade intermediare. A doua perioadă intermediară şi Regatul Nou În perioada de după Regatul Mijlociu, Egiptul cunoaşte o epocă de instabilitate caracterizată de administraţia populaţiei hicsoşilor mai ales în Delta orientală, în timp ce în sud, puterea se află în mâinile monarhilor tebani. Când aceşti suverani au reuşit să se impună, a început perioada luminoasă a Regatului Nou. În timpul dinastiei a XII-a, numeroase populaţii de origine asiatică (hicsoşii) s-au integrat în societatea egipteană. La început mână ieftină de lucru, aceştia au ajuns mai apoi să se mândrească cu responsabilităţi din ce în ce mai mari, ajungând până a câştiga puterea. Din Stela anului 400 se ştie că, în jurul anului 1730 î.Hr., aceştia au cucerit Avaris în Delta orientală, unde şi-au stabilit capitala şi de unde şi-au întins dominaţia în interiorul Deltei şi al Egiptului de Mijloc. A doua perioadă intermediară a fost caracterizată de lupta pentru putere dintre suveranii egipteni hicsoşi, care formaseră dinastia a XV-a şi a XVI-a. Rezistenţa egipteană s-a organizat în jurul Tebei, unde o dinastie de principi locali au reuşit să menţină controlul. De aici, a pornit acţiunea de recucerire a ţării începută de faraonii Taa al II-lea şi Kamose, desăvârşită de urcarea la tron a lui Ahmosis, iniţiatorul dinastiei a XVIII-a şi al Noului Regat. Prima dinastie a Regatului Nou Regatul Nou (1552-1069 î.Hr.) a însemnat pentru Egipt o perioadă de maximă strălucire chiar şi din punct de vedere artistic. Mari suverani, precum Amenhotep al III-lea şi Ramsses al II-lea, au construit opere imense pretutindeni pe întinsul ţării şi al Nubiei. Teba a fost locul unde s-au ridicat cele mai importante edificii, fie pentru că pe întreaga perioadă a dinastiei a XVIII-a acesta a fost curte faraonică, fie pentru că dinastiile succesive au transformat-o în centrul religios al ţării. În timpul celei de-a XVIII-a dinastii a demarat o nouă reunificare a Egiptului şi o tentativă de expulzare a hicsoşilor. Faraonii Noului Regat au lărgit frontierele înspre zonele din Asia şi Nubia, fiind autorii unor mari cuceriri. Sfârşitul dinastiei a XVIII-a a fost caracterizat de o criză provocată de reforma religioasă impusă de Akhenaton, după care s-a revenit la tradiţie. Apogeul şi declinul Regatului Nou Declinul Regatului Nou a coincis cu declinul civilizaţiei egiptene, care se îndreaptă încet către o decadenţă care nu şi-a mai revenit niciodată. Dinastia a XIX-a a început cu urcarea la tron a generalului ales de „colegul” şi faraonul Horemheb. Este vorba de Paramses care şi-a luat mai apoi numele de Ramses I. Acesta a continuat politica predecesorului său, întărind casta militară, făcând ca sacerdoţii lui Amon să fie controlaţi de suverani, favorizând cultul altor zeităţi. Divinităţile impuse erau mai ales Osiris şi Seth. Succesorul său, Seti I, a construit un templu grandios la Abydos, unde a ordonat sculptarea uni liste cu regi, începând cu Narmer, până la el. Monumentul de maximă splendoare însă, demonstrată de un număr mare de monumente construite, a fost în timpul domniei lui Ramses al II-lea, marele faraon care a înfruntat hitiţii în bătălia de la Qadeş. Merneptah a trebuit în schimb să înfrunte pericolul extern venit din partea Libiei, reprezentat de aşa-zisele Popoare ale Mării, ale căror expediţii de cucerire au destabilit întreaga Mediterană orientală. Sub Ramses al II-lea sau Merneptah a avut a avut loc exodul evreilor din Egipt, sub îndrumarea lui Moise, care probabil a fost sacerdot egiptean ce-şi renegase propria cultură, pentru a constitui un nou crez religios departe de ţara sa de origine. Dinastia a XX-a Problemele legate de succesiunea lui Sethi al II-lea au determinat sfârşitul dinastiei a XIX-a, uzurpatorul Sethnakht fiind primul suveran al dinastiei a XX-a, ultima din Regatul Nou. Popoarele Mării au încercat din nou să invadeze Egiptul, dar au fost învinse de Ramses al III-lea. Dinastia s-a sfârşit cu Ramses al XI-lea, a cărui domnie a fost caracterizată de diverse probleme, recolte proaste, revoltele mercenarilor străini, ameninţarea libiană şi puterea crescândă a marilor sacerdoţi ai zeului Amon. A început astfel a treia perioadă intermediară. A treia perioadă intermediară În a treia perioadă intermediară s-a înregistrat o fragmentare a Egiptului şi intervenţia libanezilor şi a etiopienilor. Declinul Egiptului a început să se manifeste încă de la începutul dinastiei a XXI-a întemeiate de Smendes. Acesta a transferat capitala de la Per-Ramses la Tanis, într-o tentativă extremă de a sărbători controlul asupra ţării şi de a menţine contractele cu străinătatea. Toate acestea s-au întâmplat chiar dacă influenţa politică a Egiptului asupra teritoriilor vecine era demult pierdută. Peste autoritatea faraonilor aflaţi la putere în Deltă s-a suprapus cea a teocraţiei sacerdotale tebane. În Egiptul de Sus, în tot acest timp a intrat în joc noua forţă a generalilor libieni, al căror faraon Tanit Osorkon a fost primul reprezentant. Suveranii libieni şi nubieni Urcarea pe tron a suveranilor de origine libiană a fost considerată de dinastia a XXII-a, numită şi cea libiană, având capitala la Bubastis, în Deltă. Încă de la primul suveran al acestui neam, Şeşonk I, s-a exercitat o duelitate a puterii în Egipt între Bubastis şi Taeba, fapt care a determinat un dezechilibru. Această autoritate s-a deteriorat după aproape un secol, când, începând cu Şeşonk al II-lea, Egiptul s-a fragmentat în trei state independente: unul corespunzând dinastiei a XXII-a, cu capitala la Bubastis; al doilea aparţinând dinastiei a XXIII-a, cu capitala la Tanis, iar al treilea era condus în mod independent de marii sacerdoţi a lui Amon. Independenţa statului teban a ajuns la sfârşit când suveranul dinastiei a XXIII-a, Osorkon al III-lea, a numito pe fica s-a „divina adoratoare a lui Amon”, încredinţându-i controlul direct asupra Tebei. Totuşi, această situaţie a durat puţin, căci suveranii nubieni Kaşta şi Piankhy au ocupat Egiptul, impunându-şi propria dinastie, a XXV-a, numită cea etiopiană. Religia Religia oficială La baza religiei egiptene stăteau împărţirea lumii în trei categorii, care se influenţau reciproc: zeii, faraonii, oamenii. În Egipt, faraonul se reprezenta ca fiind unicul sacerdot al poporului său şi, deci, singurul intermediar între lumea oamenilor şi a zeilor. Pentru a garanta bunăstarea propriilor supuşi, trebuia să se străduiască să păstreze stabile relaţiile cu divinitatea, administrând Maat, adică ordinea economică universală stabilită la începutul timpurilor. Pe pereţii decoraţi din interiorul templelor se întâlnesc deseori scene care îl reprezintă pe faraon în timp ce oferă divinităţii o statuetă înfăţişând chipul lui Maat, sau în timp ce o primeşte. Este vorba de reprezentarea în imagine a conceptului de ordine asigurată în acelaşi timp de regele-zeu al oamenilor. Regele poate să garanteze bunăstarea propriilor supuşi doar dacă este înălţat la rang de divinitate. Doar aşa poate explica originea şi natura sa de rege şi zeu. După dogma statului, suveranul este singurul sacerdot care are dreptul să oficieze în interiorul templelor, dar neputând oficia în acelaşi timp în toate clădirile religioase, delega acest rol al său şi clasei sacerdotale. Sacerdoţii activau deci în locul regelui şi nu în lipsa lui. De fapt, cultul divin care revine suveranului asumă conotaţiile unei datorii precise, precum spunea Sesostris I despre zeul Harakhti: „El m-a creat, pentru a îndeplini ceea ce a poruncit să se facă”. Textele egiptene au separat cu mare grijă natura duală a faraonului: om din naştere, el devine garantul ordinii din lumea dorită de zei, fără a fi divinizat în totalitate în timpul vieţii. Religia individuală Zeii egipteni erau adoraţi la început în oraşe sau provincii, dar, mai târziu, cultul lor s-a răspândit în toată ţara. Câţiva vor fi grupaţi în triade de tip familial, alcătuite din tată, mamă şi fiu. Osiris,Isis şi Horus, sau Amon, Mut şi Khonsu. S-a întâmplat mai apoi ca epitetele de aceeaşi natură să fie aplicate şi altor zei, astfel încât sunt dificil de recunoscut atributele specifice de la o divinitate la alta. Omul egiptean, chiar dacă părea să accepte aproape întotdeauna şi fără multe excepţii regulile de viaţă pe care religia tradiţională le impune, a dat glas în timp şi în diferite moduri unei dimensiuni mai inferioare a dialogului cu divinitatea. Acest comportament al individului faţă de religie se poate observa într-un tip de literatură „de învăţătură”, ale cărui mărturii semnificative au apărut odată cu epoca ramesidă. Viaţa de dincolo de moarte Egiptenii considerau că omul supravieţuieşte dincolo de moarte. Trecerea în nefiinţă nu rea considerată un eveniment traumatic, ci o călătorie spre viaţa eternă. Moartea era concepută ca un eveniment de întrerupere a fluxului continuu al existenţei, în aşteptarea asigurării imortalităţii prin intermediul îmbălsămării corpului şi a execuţiei ritualurilor funerare. Mormântul, care conţinea forma fizică a defunctului sub aspectul unei mumii sau al unei statui, găzduia şi ofrandele pregătite pentru ka, adică „forţa vitală a omului”. Mormântul era, de asemenea, şi locul în care mortul se putea transforma în akh, „spiritul transfigurat”. Alte elemente ale personalităţii umane erau ba- considerat în mod eronat drept „suflet” sau capacitatea de a se mişca şi de a lua orice formă pe care defunctul o dorea, umbra, anergia (bekau), inima şi numele. Mumificarea Pentru a supravieţui morţii pământeşti, defunctul trebuia menţinut intact, iar acest lucru este posibil mumificării. Sacerdoţii funerari viscerele din corp şi le îmbălsămau. Tehnica varia în funcţie de clasa socială de care aparţinea defunctul, fiind foarte complexă, sacerdoţii trebuiau să cunoască foarte bine anatomia, pentru a reuşi să extragă organele fără să le deterioreze. În timpul procesului de mumificare, sacerdoţii aşezau o serie de amulete printre faşele care le scriau cu formule destinate să asigure supravieţuirea defunctului în lumea de dincolo. Termenul mumie derivă din arabă, mummiya „bitum”; aceasta pentru că însuşi arabii au fost cei care, stabiliţi în Egipt, numeau mumiile în acest fel, fiind convinşi că răşina folosită în timpul mumificării era bitum. Ritualuri funerare şi Călătoria în lumea de dincolo Condus spre mormânt de un fastuos cortegiu şi înconjurat de obiectele cele mai dragi lui, defunctul începea o periculoasă călătorie în lumea de dincolo. După îmbălsămare, corpul era depus într-un sarcofag, formându-se apoi cortegiul care îl conducea spre mormânt. Sacerdotul funerar se afla în frunte, urmat de câţiva copii care aduceau obiectele care aparţineau defunctului, garanţia unei vieţi confortabile dincolo de moarte. Sarcofagul era transportat pe o sanie urmată de o a doua care transporta urnele mortuare. Când procesiunea ajungea la mormânt, sacerdotul începea ritualul de deschidere a gurii, prin intermediul căreia, conform tradiţiei, mumia ar fi recăpătat viaţă. Sarcofagul, ofrandele şi obiectele personale ale defunctului, erau depozitate în mormântul sigilat, pentru ca nimeni să nu perturbe somnul etern al răposatului. Din acest moment, acesta îşi începea o lungă călătorie în lumea de dincolo. Judecarea sufletului Acest ritual avea loc în Sala celor Două Adevăruri. La un capăt se afla Osiris, pe un tron, însoţit de alţi 42 de zei judecători. În mijloc era aşezată balanţa: pe un taler se găsea o pană, simbolul lui Maat, justiţia, în timp ce pe celălalt era aşezată inima defunctului. Înaintea divinităţilor şi a judecătorilor, „imputatul” trebuia să pronunţe confesiunea negativă, adică declaraţia sa de inocenţă. Alta I se adresa inimii, căreia îi cerea să nu-l contrazică. Deseori, această formulă era scrisă pe „scarabeul inimii”, o amuletă aşezată între faşele mumiei. Apoi, în faţa fiecărui judecător recita o altă formulă cu care se declara inocent. În mod curios, această declaraţie era strâns legată de actele comise împotriva oamenilor, şi nu a zeilor. Dacă defunctul păcătuise, talerul inimii cântărea mai mult decât pana, iar Amit, un monstru cu cap de crocodil şi picioare de leu şi hipopotam, îl devora. Dacă în schimb era pur, putea ajunge, după ce traversa lumea subterană plină de pericole, pe tărâmul celor drepţi (câmpiile lui Ioan, sau Câmpiile Elizee).

Egiptul in timpul faraonilor

Civilizatia egipteana veche a existat aproape 3000 de ani aparent intr-o forma neschimbata, lasand mostenire capodopere arhitecturale monumentale si comori fabuloase. Piramidele, Sfinxul si mormantui lui Tutankamon sunt admirate si azi de intreaga lume. In Egipt a luat nastere a doua mare cultura a istoriei. A aparut in valea Nilului cu cateva secole dupa ce s-a constituit civilizatia sumeriana in Mesopotamia, acesta avand o influenta foarte mare asupra dezvoltarii civilizatiei egiptene la inceputurile ei. Desi Mesopotamia era deschisa oamenilor si ideilor noi, Egiptul era caracterizat de o anumita izolare. Aparat de desert, Egiptul era la o distanta suficienta de tulburarile Orientului Apropiat. Dupa ce s-a constituit civilizatia egipteana s-a dovedit a fi destul de stabila, conservatoare si longeviva. Egiptul a fost foarte putin influentat de tarile vecine si pana la epoca finala a influentat prea putin lumea din afara granifelor. Desi au existat schimbari in viata tarii, acestea au fost atat de lente, incat popoarele antice vedeau Egiptul ca o societate misterioasa, fara varsta. Darul Nilului Un istoric grec a denumit foarte inspirat Egiptul, ca "Darul Nilului". Locurile propice asezarii oamenilor erau pe malurile fluviului Nil care parcurge sute de kilometrii prin desert, iar in final se ramifica, varsandu-se in Marea Mediterana printr-o delta. Epoca Arhaica Spre deosebire de alte rauri, Nilul se revarsa si se retrage anual, lasand in urma un sol foarte bogat, fertil, astfel incat cei care au trait acolo, au putut construi un sistem de irigare bine proiectat. Rezultatul era un pamant incredibil de roditor care hranea nu numai agricultorii, caci din surplus a intretinut si restul societatii stratificate pe multe nivele. Indirect fuviul Nil a contribuit la realizaea capodoperelor arhitecturale fara precedent. Primele izvoare scrise ale istoriei Egiptului dateaza din 3000 i.e.n., din vremea cand Menes sau Narmer, regele Egiptului de Sus (de Sud), prin cucerirea Egiptului de Jos (Delta) a unit cele doua state. Aceasta uniune, cu exceptia unor perioade scurte, a ramas aproape intacta timp de mai multe milenii. S-au succedat 33 de dinastii. Intemeietorul primei dinastii a fost Menes, iar regina ultimei dinastii Cleopatra, care s-a sinucis aproximativ in 30 i.e.n. lasandu-se muscata de un sarpe veninos, aspida. Periodizarea este modul cel mai potrivit prin care putem vedea istoria Egiptului Antic in ansamblu. Perioadele cu o stabilitate durabila sunt denumite: Era Antica, Centrala si Noua a Imperiului, care sunt delimitate de prima si a doua perioada de tranzitie. Pe parcursul acestora tara a fost slabita si zguduita de razboi civil si ocupatie straina. Intervalul de timp al domniei primelor doua dinastii, perioada dintre anii 3000 i.e.n. - 2600 i.e.n. este cunoscut ca Epoca Antica, epoca premergatoare Erei Antice a Imperiului. Chiar si in perioada aceasta timpurie sunt deja concretizate anumite carac-teristici constante ale civilizatiei antice. Regele este deja privit ca un zeu, desi denumirea de faraon, care inseamna "Casa mare", s-a raspandit doar in Era Noua a Imperiului. Religia egipteana era foarte complicata si se concentra mai ales pe viata transcendentala. Pentru viata fericita din lumea de dincolo, ei vroiau sa pastreze corpul intact, ceea ce a dus la dezvoltarea unor tehnici de mumificare, pentru a conserva corpurile domnitorilor. A aparut in societatea respectiva o structura sociala administrativa si preoteasca foarte putemica. Imperiul Antic Pe timpul Imperiului Antic (aprox 2600-2150 Le.n.) Egiptul a fost un stat foarte puternic si preocupat exclusiv de probleme interne. Aproape nici nu a luat cunostinta de lumea inconjuratoare. Constructiile din piatra au inceput aproape imediat, cele mai vestite monumente fiind uriasele morminte regale, piramidele. Langa Memphis, capitala din acea vreme, se ridica piramida din Saccara, care s-a construit pentru faraonul Djoser, din dinastia a treia, dupa proiectul realizat de cancelarul si arhitectul principal al acestuia. Imhotep, primul arhitect caruia ii cunoastem numele. El a fost un intelept legendar, care mai tarziu a devenit zeul medicinii. Cea mai mare piramida este cea a faraonului Kheops (Kufu) din Ghiza. Desi erau orientate exact dupa punctele cardinale, au fost construite cu mijioacele cele mai primitive. Aceasta constructie reprezinta un triumf fara precedent al organizarii muncii. In finalul Erei Antice a Imperiului, a devenit mai puternic stratul nobililor bogati si a scazut puterea regala centralizata. In prima perioada de tranzitie (circa 2150-950 i.e.n.) Egiptul a devenit campul de lupta al dinastiilor mai mici. Piramidele si celelalte morminte regale au fost devastate de cautatorii de comori. Era centrala a Imperiului In Era Centrala a Imperiului (aproximativ 1950-1785 T.e.n.) Egiptul a fost reunificat. Capitala a fost mutata de la Memphis in Egiptul de Sus la Theba. Valea Regilor este locul unde sunt inmormantati multi suverani, iar Karnac si Luxor au devenit locul constructiilor unor lacasuri de cult gigantice. Religia a ajuns la un nivel foarte ridicat de dezvoltare. Posibilitatea vietii de apoi nu mai era un privilegiu exclusiv al regilor, ci cu anumite pregatiri anterioare, era accesibil tuturor egiptenilor. Probabil prin acest fapt se poate explica noua practica funerara, care consta in plasarea in morminte a unor sculpturi ce reprezentau soldati, mestesugari, slujitori pentru ca acestia sa fie la indemana decedatului in lumea de dincolo. Aceste figurine, denumite usteri au ajutat foarte mult la reconstruirea vietii de zi cu zi a egiptenilor. Catre sfarsitui acestei ere, Egiptul era condus de regi puternici, care au invins rezistenta nobililor, au construit sisteme extinse de irigare si prin cucerirea Nubiei s-au extins si in sud. In perioada a doua de tranzitie (circa 1785-1570 i.e.n. ) a avut loc din nou o prabusire, delta Nilului fiind ocupata de un popor asiatic. Imperiul Nou Imperiul Nou (circa 1570-1075 I.e.n.) este ultima mare era a Imperiului Egiptean, cu personalitafi istorice exceptionale. In aceasta perioada Egiptul a fost in conflict permanent cu Orientui Apropiat, prima oara ca putere mondiala, apoi ca victima. Dominatia poporului asiatic a grabit probabil aceste evenimente, avand o influenta mare, egiptenii invatand noi tehnici de lupta, de exemplu utilizarea carelor de razboi. Toate acestea au avut ca urmare definirea atmosferei in perioada Imperiului Nou, astfel ca in locul conceptului traditional, care privea faraonul ca un zeu, acum ajunge in prim plan calitatea de om a acestuia, faima cuceririlor sale pamantene. Printre personalitatile proeminente ale Imperiului Nou a aparut si o regina, Hatsepsut, cea care in reprezentarile ramase despre domnia sa purta toate insemnele demnitatii regale, inclusiv barba falsa. Urmatorii domnitori importanti au impins granitele imperiului pana la valea fertila a raului Eufrat. Egiptul nu a fost niciodata atat de mare, puternic si increzator ca sub domnia faraonului Tothmes al III-lea (aproximativ 1479-1426 i.e.n.). Din corespondenta lui Amenhotep al III-lea (circa 1390-1353 i.e.n.) si a urmasului sau Amenhotep al IV-lea, pastrata pe tablitele de lut din Amarna, reiese ca Egiptul pastra o relatie diplomatica permanenta cu conducatorii statelor din regiunea Marii Mediteraneene si a Orientului Apropiat. Monoteismul Domnia faraonului Amenhotep al IV-lea (circa 1353-1336 T.e.n.) a ramas memorabila datorita reformei religioase impuse de acesta. A privat de titlul de zeu mii de zei egipteni, printre care si puternicul Amon-Ra, al carui nume era inclus si in numele faraonilor. Din acel moment trebuiau sa se inchine zeului simbolizat prin Soare, zeul Aton. Pentru a-si impune si mai mult vointa, faraonul si-a schimbat numele din Amenhotep in Ehnaton ("pentru Aton prea fericit"), dupa care a intemeiat o noua capitala, Amarna. Pana in momentul de fata nu s-au descoperit motivele ce se aflau in spatele acestor schimbari. Unii istorici il privesc pe Ehnaton, ca pe creatorul monoteismului universal, altii il caracterizeaza drept ca fiind fanatic si nerabdator. Se crede ca exista o stransa legatura intre reforma religioasa si sotia faraonului, Nefertiti. Pentru promovarea reformei au utilizat si sistemul administrativ dezvoltat, toate aceste fapte memorandu-se in vestigiile scrise si arhitecturale. Puterea religioasa al lui Ehnaton era atat de mare, incat nu a izbucnit nici o revolta fatisa, dar in adancul sufletelor era o nemultumire profunda. Autoritatea si reputatia lui Ehnaton s-au clintit, au slabit datorita neglijarii intereselor imperiului. In timp ce faraonul era absorbit de crearea si promovarea reformei religioase, datorita atacurilor si presiunii exterioare au fost pierdute teritoriile cucerite iar aliatii au fost zdrobiti. Toate acestea au avut ca urmare transformarea oricaror incercari de a aduce reforma in actiuni care au daunat autoritatii faraonului. Nemultumirea a luat amploare, incat la scurt timp dupa moartea faraonului, a fost sters numele lui de pe lista tuturor domnitorilor, din inscriptii si a fost radiat orice text referitor la el, in asa fel incat domnia sa sa nu lase nici o urma. Tutanhamon Toate acestea s-au intamplat in numele unui faraon extrem de tanar, copil, Tutankamon, ginerele lui Ehnaton. Ca urmare a reactiei conservatoare, curtea s-a mutat inapoi in Theba si au sters din numele faraonului cuvantul Aton. Noul domnitor a devenit cunoscut sub numele de Tutankamon. El a ajuns pe tron la varsta de circa 10 ani si a domnit doar cativa ani (aproximativ 1332-1323 i.e.n.). E prea putin probabil ca el ar fi devenit cel mai renumit personaj al istoriei Egiptene daca nu ar fi intervenit sansa. A fost inmormantat in Valea Regilor si mormantul sau a fost acoperit, pe parcursul inmormantarilor urmatoare, cu sfaramaturile rezultate din construirea cavourilor. Cu 3000 de ani mai tarziu, in 1922, arheologul englez Howard Carter, a descoperit mormantul umplut pana la refuz cu comori. Astfel a devenit Tutankamon cel mai renumit faraon al egiptului antic. Faraonii militari Egiptul a participat foarte activ in luptele din Orientul Apropiat, in timpul domniilor lui Seti I. (circa 1290-1279 i.e.n.) si Ramses al II-lea (circa 1279-1213 i.e.n.), devenind din nou o supraputere. Ramses a inceput ridicarea unor constructii marete, atunci a fost construit Hala de la Karnac - Porticul Templului - si templul de stanca din Abu Simbel. Picturile ostentative de papirus si colosii de piatra ilustreaza megalomania neinfranata a lui Ramses. Razboaiele lui Ramses au epuizat Egiptul, care dupa moartea faraonului a inceput sa decada. Criza a atins punctul culminant in secolul X i.e.n., cand dinastiile interne au fost schimbate fortat de domnitori straini din Libia, Nubia si Asiria (in anii 660). Ca o ultima zvacnire Egiptul a subjugat Siria. Dar in 605 i.e.n. au fost egiptenii infranti definitiv de babilonieni la Karthemis si au pierdut intregul lor imperiu din Orientui Apropiat. Decaderea finala In 525 i.e.n. Egiptul a devenit parte a Imperiului Persan, mai tarziu fiind cucerita de macedoneanul Alexandru Cel Mare (circa 356-323 i.e.n.). El a fost succedat de un comandant al lui, Ptolemeu, ai carui urmasi au domnit pana in 30 i.e.n. Sub domnia lor Egiptul s-a grecizat foarte mult. Independenta a luat sfarsit odata cu moartea Cleopatrei. Desi anumite culte religioase au influentat miscarile religioase romane, cultura egipteana antica s-a stins treptat, fiind inlocuita de cultura greco-romana. Ultimele hieroglife cunoscute (anul 394) sunt ultimul strigat al Egiptului Antic. jocuri online Pwffi Blog Play games free online

Egiptul antic

Egiptul s-a format pe valea Nilului prin unirea Egiptului de sus cu Egiptul de jos. Egiptului i se mai spunea Kemet care însemna pământul negru. Egiptul nu este decât o oază întinsă de 2000 km. Egiptul de Jos Cele mai importante oraşe ale Egiptului de Jos erau Buto, Busiris, Heliopolis, Sais şi Tantis. Buto ,după numele zeiţei Uto, se mai numea şi Per-Uadjet. În epoca predinastică era unul dintre oraşele importante, menţionat de legendele referitoare la luptele dintre Seth şi Osiris. Busiris, Bus-Osiris, era cel mai vechi sanctuar al zeului Osiris care a luat locul lui Andjh. Heliopolis Lun sau On, în egipteană, era oraşul zeului Soare Helios, iar Ra era nete-rul, zeul templului consacrat. Sais sau Sait, oraşul zeiţei Neith, la început ea nu capătă o importanţă, dar după aia devine capitala ţări. Tanis sau Djanet în egipteană, era consacrată cultului lui Seth. Egiptul de Sus Cele mai importante oraşe ale Egiptului de Sus au fost Thinis, Assuan, Heracleopolis, Hermopolis, Hierakonpolis, Memfis, Teba. Thinis situat undeva pe malul Nilului, în faţa oraşului Abydos. Assuan era la Extremitatea sudică a Egiptului situat pe Nil, aproape de prima cataractă şi lângă Abu. Heracleopolis situat la intrarea în depresiunea Fayum. Hermopolis este unul dintre oraşele străvechi ale Egiptului. Hierakonpolis capitala federativă a Egiptului în epoca predinastică, avea drept zeu tutelar şoimul, care a fost identificat cu Horus. Memfis fost unul dintre cele mai importante oraşe ale Egiptului deoarece avea o poziţie geografică foarte importantă. Teba a fost oraşul ce mai mare , cel mai frumos şi cel mai important al Egiptului antic deoarece era situat la 700 km de Cairo . Piramidele Timp de un mileniu, regii Imperiului Vechi, apoi cei din Imperiul Mijlociu au dispus construirea Piramidelor ca morminte regale. Aceste monumente cuprindeau o cameră mortuară unde era depus un sarcofac de piatră dură. Piramida apare pentru întâia oară la Sakkarah, datorită talentului arhitectului Zoser renumitul şi genialul Imhotp. Piramidele au feţe triunghiulare şi ea datează din epoca Snefru. Cea mai mare piramidă din Egipt este cea alui Keops. Mumiile Îmbălsămarea era o operaţie foarte complexă, dar necesară pentru conservarea trupului, fără decare nu se putea îndeplini, în Lumea de dincolo, unirea forţelor vitale cu substanţa fizică. Mai întâi se scotea creierul şi toate organele interne, în afară de inimă. Toate aceste organe interne după ce erau tratate erau păstrate separat în patru vase funerare având forma unui urcior astupat cu o piatră plată sau cu un dop cu enigfa răposatului. Cartea morţilor Cartea morţilor nu este o poveste coerentă a întâmplărilor răposatului în lumea de dincolo. Este o carte de rugăciuni , o carte cu multiple invocaţi magice, care oferă răposatului posibilitatea de a se orienta în Duat, evitând piedicile care îl pândeau. Calendarul Anul egiptean era împărţit în 365de zile, 12 luni, de câte 30 , la care se adăugau 5 zile la sfârşitul anului. În Egipt erau trei Anotimpuri, de câte patru luni fiecare . Ele erau: Inundaţia, Revărsarea, Recolta. Lunile au fost denumite abia în epoca târzie.

Eminem biography

Eminem biography Eminem, born Marshall Bruce Mathers III, 17 October 1973, Kansas City, Missouri, USA. This white rapper burst onto the US charts in 1999 with a controversial take on the horrorcore genre. Mathers endured an itinerant childhood, living with his mother in various states before eventually ending up in Detroit at the age of 12. He took up rapping in high school before dropping out in ninth grade, joining ad hoc groups Basement Productions, the New Jacks, and D12. The newly named Eminem released a raw debut album in 1997 through independent label FBT. Infinite was poorly received, however, with Eminem earning unfavourable comparisons to leading rappers such as Nas and AZ. His determination to succeed was given a boost by a prominent feature in Source's Unsigned Hype column, and he gained revenge on his former critics when he won the Wake Up Show's Freestyle Performer Of The Year award, and finished runner-up in Los Angeles' annual Rap Olympics. The following year's The Slim Shady EP, named after his sinister alter-ego, featured some vitriolic attacks on his detractors. The stand-out track, "Just Don't Give A fuck", became a highly popular underground hit, and led to guest appearances on MC Shabaam Sahddeq's "Five Star Generals" single and Kid Rock's Devil Without A Cause set. As a result, Eminem was signed to Aftermath Records by label boss Dr. Dre, who adopted the young rapper as his protege and acted as co-producer on Eminem's full-length debut. Dre's beats featured prominently on The Slim Shady LP, a provocative feast of violent, twisted lyrics, with a moral outlook partially redeemed by Eminem's claim to be only "voicing" the thoughts of the Slim Shady character. Parody or no parody, lyrics to tracks such as "97 Bonnie & Clyde" (which contained lines about killing the mother of his child) and frequent verbal outbursts about his mother were held by many, outside even the usual Christian moral majority, to be deeply irresponsible. The album was buoyed by the commercial success of the singles "My Name Is" and "Guilty Conscience" (the former helped by a striking, MTV-friendly video), and climbed to number 2 on the US album chart in March 1999. Eminem subsequently made high profile appearances on Rawkus Records' Soundbombing Volume 2 compilation and Missy "Misdemeanor" Elliott's Da Real World. He was also in the news when his mother filed a lawsuit claiming that comments made by the rapper during interviews and on The Slim Shady LP had caused, amongst other things, emotional distress, damage to her reputation and loss of self-esteem. None of which harmed the sales of Eminem's follow-up album, The Marshall Mathers LP, which debuted at number 1 on the US album chart in May 2000 and established him as the most successful rapper since the mid-90s heyday of 2Pac and Snoop Doggy Dogg. By the end of the year, however, his troubled personal life and a serious assault charge had removed the gloss from his phenomenal commercial success. Despite criticism from gay rights groups, the rapper swept up three Grammy Awards the following February. He also reunited with his D12 colleagues to record the transatlantic chart-topping Devil's Night.

Eminescu - geniul

Eminescu - geniul Se naste în orasul Botosani Mihail, al saptelea copil din cei unsprezece ai lui Gheorghe Eminovici si Raluca, din familia Iurascu. Unele marturii fixeaza ca data a nasterii 14 decembrie 1849, iar forma Mihai se va impune mai târziu. Familia cobora pe linie paterna din Transilvania de unde emigreaza în Bucovina din cauza exploatarii iobagesti, obligatiilor militare si a persecutiilor religioase. Bunicii sai, Vasile si Ioana, traiesc în Calinestii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiata de emigrantii transilvaneni. Mor din cauza epidemiei de holera din 1844, si poetul, nascut mult mai târziu, nu-i cunoaste si nu-i evoca în scrierile sale. Gheorghe, primul baiat al lui Vasile, tatal poetului, trece din Bucovina în Moldova si îndeplineste functia de administrator de mosie. Este ridicat la rangul de caminar si îsi întemeiaza gospodaria sa la Ipotesti, în Tinutul Botosanilor. Familia sporeste repede si se nasc, înaintea poetului, Serban (1841), Nicolae (1843), Gheorghe (1844), Ruxandra (1845), Ilie (1846), Maria (1848), iar dupa el, Aglaia (1852), Harieta (1854), Matei (1856), Vasile (?). Mor înainte de a iesi din copilarie Ruxandra, Maria si Vasile. Caminarul, om cu dragoste de carte, îsi trimite baietii si chiar o fata, Aglaia, sa faca studii la Cernauti, în Transilvania, iar Serban si poetul la universitatile germane. Astazi Ipotestiul este loc de pelerinaj pentru iubitorii scrisului eminescian. 1858-1860 Se înscrie în octombrie 1858 în clasa a III-a la Scoala primara National Hauptschule (Scoala primara ortodoxa orientala) din Cernauti. Frecventeaza aici si clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860.Nu cunoastem unde face primele doua clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca învatatori pe Ioan Litviniuc si Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experienta, învatatorii sai participa la viata culturala si întocmesc manuale scolare. Termina scoala primara cu rezultate bune la învatatura. Nu s-a simtit legat, afectiv, de învatatorii sai si nu-i evoca în scrierile sale. 1860-1863 Se înscrie în septembrie 1860 la Ober Gymnasium, liceul german din Cernauti, înfiintat în 1808, singura institutie de învatamant liceal la acea data în Bucovina anexata de Imperiul habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativa si marea severitate în procesul de învatamânt. Profesorii se recrutau, cu precadere, din Austria, întocmesc studii si colaboreaza la publicatiile vremii. Se înfiinteaza si o catedra de româna, destul de târziu, dupa 1848. Este ocupata de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tiparit la Viena între 1862 si 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventeaza cursurile la Ober Gymnasium si fratii sai, Serban, Nicolae, Gheorghe si Ilie. Termina clasa I cu rezultate bune la învatatura. Nu are nota la româna pe primul semestru si este clasificat de Miron Calinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Se înscrie în septembrie 1861 în clasa a II-a si are profesor de româna pe I. G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedra, culegator din creatie populara si autor de studii de Tinuta academica. Il califica, în amândoua semestrele, cu note maxime la româna. Obtine insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner, latina si la Johann Haiduk, pe amândoua semestrele, la matematica. Mai târziu va marturisi ca îndepartarea sa de matematica se datora metodei rele de predare. Se înscrie în septembrie 1862 din nou în clasa a II-a, frecventeaza cursurile numai primul semestru si se retrage, cum se arata în catalog, ca "privatist" (elev-particular). Are note foarte bune la toate materiile. I. G. Sbiera îi da la româna calificativul "vorzüglich" (eminent). Este remarcat de Ernst Rudolf Neubauer, profesorul de istorie, ca un elev cu însusiri exceptionale. Poet, prozator si ziarist, Ernst Rudolf Neubauer va fi primul director al liceului german din Radauti înfiintat în 1872. Inceteaza din viata Ilie, în 28 decembrie în Spitalul ostirii din Bucuresti. Face primele clase la Ober Gymnasium din Cernauti, clasa a IV-a la Liceul romano-catolic din Sibiu si se înscrie în septembrie 1861 la Scoala Nationala de Medicina si Farmacie din Bucuresti; pierde prin moartea lui Ilie pe cel mai aproape dintre fratii sai. 1864-1865 Demersuri la Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice sa obtina o bursa pentru continuarea studiilor; nu sunt încununate de succes. Se angajeaza în noiembrie 1864 la Consiliul Permanent Judetean Botosani "scriitor al cancelariei sale". Face corespondenta si întocmeste actele oficiale. Are coleg pe George Manea Foxaneanu, care îl numeste Mihael Eminescu probabil pentru preocuparile literare. Isi da demisia în 5 martie 1865 si o motiveaza prin "dorinta de a urma studiile colegiale din Gimnaziul Plenariu din Bucovina". Destinul îl va conduce pe alte drumuri. 1866 Inceteaza din viata la Cernauti în 12/24 ianuarie Aron Pumnul, carturar si mare personalitate a luptei nationale în Bucovina sub stapanirea austriaca. I. G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul, întocmeste împreuna cu câtiva elevi o brosura omagiala Lacramioarele învataceilor gimnasisti din Cernauti la mormantul prea iubitului lor profesor Aron Pumnul repausat într-a 12/24 ianuarie 1866; este difuzata în timpul ceremonialului funebru. Brosura cuprinde sapte poezii, toate fara titlu, cinci semnate: M. Eminoviciu (privatist), St. Stefureac (cl. VI), I. Ieremievici (cl. V) iar E. Franzos si Ehrlih publica în germana. Poeziile nesemnate apartin, probabil, lui I. G. Sbiera. Aron Pumnul este în poezia de debut a lui Eminescu, La moartea lui Aron Pumnul, cum o întituleaza editorii "geniul mare al desteptarii" Bucovinei. Cadenta si fluiditatea unor versuri ne dau dreptul sa presupunem ca nu era la întâia poezie. Tot acum trimite Familiei din Pesta poezia "De-as avea", care se publica în numarul din 25 februarie/19 martie 1866. Iosif Vulcan, redactorul revistei, o însoteste cu o nota redactionala. "Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june de numai 16 ani, care cu primele încercari poetice ne-a surprins placut." Poezia e semnata: M. Eminescu, cum va proceda de aici înainte. O familie cu numele Eminescu se afla în comuna Lupu, de lânga Blaj si un elev cu acest nume frecventeaza cursurile la liceul din Blaj. Intreprinde în aprilie-octombrie prima calatorie în Transilvania pe urmele strabunilor sai. Il însoteste pe Ioan Neamtu din Feldru, elev la Scoala reala greco-ortodoxa din Cernauti. Intra în Transilvania prin pasul Tihuta, coboara pe Valea Somesului si ajunge la Dej de unde îi scrie lui Iosif Vulcan ca se afla în drum spre Blaj. La sfârsitul lui mai ajunge la Târgu-Mures, îi cunoaste pe Ioan Cotta si Teodor Cojocaru, studenti la teologie si calatoresc împreuna pâna la Blaj. Biografii sai sunt de parere ca dorea sa-si continue studiile în orasul de pe Târnave.Avem în aceasta privinta numai marturii orale, nu si documente. Bogata activitate literara. Publica în Familia "O calarire în zori" (15/27 mai), "Din strainatate" (17/29 iulie), "La Bucovina" (16/26 august), "Speranta" (11/23 septembrie), "Misterele noptii" (16/28 octombrie), iar în "Umoristul" (29 septembrie/11 octombrie) cealalta revista a lui Iosif Vulcan "Asta vreau dragul meu", sub forma de cuplet. Incepe publicarea "novelei svedice" a lui Onkel Adam (Karl Anton Wertterberg) "Lantul de aur", pe care o traduce din germana. Tot acum strânge material pentru romanul "Geniu pustiu", pe care îl elaboreaza în perioada preuniversitara si ramâne în manuscris. Calatoria lui Eminescu în Transilvania marcheaza, remarca G. Calinescu, intrarea în alta vârsta. 1867-1868 Este în trupa lui Iorgu Caragiale din octombrie 1867 si întocmeste memorii catre organele administrative pe care le semneaza "Iorgu Caragiale si asociatii sai". Din trupa lui Iorgu Caragiale trece în cea a lui Mihail Pascaly, care îl angajeaza ca "sufleur II si copist". In manuscrise se pastreaza mai multe piese copiate de el, care se joaca pe scena. I se încredinteaza si interpretarea unor roluri mai mici. Insoteste trupa lui Mihail Pascaly în turneul pe care îl întreprinde în Transilvania în mai-august 1868. Da reprezentatii la Brasov, Sibiu, Lugoj, Arad si Oravita si i se face, pretutindeni, o primire triumfala. Publica în Familia poezia "Ce-Ti doresc eu Tie, dulce Românie" (2/14 aprilie 1867) una din cele mai cunoscute ode ale sale închinate patriei, "La Heliade" (18/30 iunie 1867), evocare a personalitatii "batrânului bard" care si trimite la "Ieremiada" lui Schiller. Viata în mediul teatral sta la baza poeziilor publicate tot în Familia, "La o artista" (18/30 august 1868) si "Amorul unei marmure" (19 septembrie/1 octombrie), cu imagini din Mira, piesa de teatru care apartine anilor 1868 - 1869. Traduce la initiativa lui Mihail Pascaly tratatul lui Heinrich Theodor Rötscher: "Die Kunst der drammatische Darstellung"; pregateste textul pentru tipar; ramâne în manuscrise. Lucrare fundamentala, îl familiarizeaza cu estetica teatrala si îl introduce în literatura universala. 1869 Publica în Familia poeziile "Junii corupti" (31 ianuarie/11 februarie), înrudita cu "Geniu pustiu" prin evocarea atmosferei revolutionare si "Amicului F. I." (30 martie/11 aprilie) închinata lui Filimon Ilea, cu care se împrieteneste la Blaj în 1866, mai târziu profesor de drept civil la Universitatea din Bucuresti. Se înfiinteaza la Bucuresti, în 1 aprilie, Cercul Literar "Orientul", cu Grigore Haralamb Grandea, presedinte si V. Gr. Pop si I. Badescu, secretari; editeaza revista "Albina Pindului", orientata spre creatia populara si literatura franceza si germana.Face parte din colectivul însarcinat sa culeaga folclor în Moldova. Nu stiu sa fi facut cercetari pe teren; manuscrisele cuprind un mare numar de texte din creatia populara. Publica într-o foaie volanta îndoliata, în aprilie, oda funebra, "La moartea principelui Stirbey", încetat din viata la Nisa, în 1/13 aprilie 1869. Foaia volanta mai cuprinde o poezie de Vasile Demetrescu (V. D. Paun) si una de Ion (Ionita) Bodescu, cu care se va întâlni si mai târziu la Botosani. Barbu Dimitrie Stirbey se face cunoscut prin masurile sale administrative. Eminescu se va referi la ele în articolele de la Timpul, un deceniu mai târziu. Se înscrie în 2 octombrie la Facultatea de Filozofie a Universitatii din Viena, ca "ausserordentlich" (auditor extraordinar); nu avea bacalaureatul. Se înscrie în 20 octombrie în Societatea Literara Sociala "România", înfiintata în 1867; iar în 23 octombrie si în Societatea Literara Stiintifica a românilor din Viena; initiaza demersuri pentru unificarea lor. Il cunoaste pe Ioan Slavici (n. 1848), student la drept, care efectua stagiul militar; participa la sedintele celor doua societati si leaga o prietenie exemplara. 1870 Frecventeaza în semestrul de iarna 1869/1870 cursurile de la Facultatea de Filozofie a Universitatii din Viena. Asista la prelegerile tinute de Robert Zimmermann, istoria filozofiei, filozofia practica, conversatii filozofice Karl Zigmund Barasch-Rappaport, principii filozofice, exercitii filozofice si lecturi din Descartes, Spinoza si Leibniz, istorie si critica a notiunilor divine, Theodor Vogt, introducere în filozofie pe baza Metafizicii lui Aristotel. Are rezerve fata de profesorii vienezi pentru atitudinea lor fata de filozofia kantiana. Publica în ziarul Albina în doua numere din 7/19 si 9/21 articolul "O scriere critica". Ia apararea lui Aron Pumnul împotriva atacurilor lui Dimitrie Petrino din brosura, "Putine cuvinte despre coruperea limbii române în Bucovina" tiparita la Cernauti în 1869 aratând ca meritul profesorului cernautean sta în faptul ca da "consistenta si constiinta nationala maselor"si face din ele "o natiune". Publica în Familia în 18/30 ianuarie articolul "Repertoriul nostru teatral", examinare critica a productiei românesti teatrale si inaugureaza cu aceste articole intrarea sa în publicistica culturala. Publica în Federatiunea din Pesta o suita de trei articole: "Sa facem un congres", (5/17 aprilie), "ën unire e taria"(10/22 aprilie) si "Echilibrul" (22 aprilie/4 mai, 29 aprilie/11 iunie); în care examineaza criza dualismului austro-ungar; ataca bazele sale constitutionale si îl califica "o fictiune diplomatica". Justitia ungara îi intenteaza un proces de presa; nu cunoastem mersul si nici sfârsitul sau. Inaugureaza cu articolele din Federatiunea semnate Varro, intrarea în publicistica politica. O delegatie de studenti români din Viena între care se afla si Eminescu face o vizita lui Al. I. Cuza la spitalul din Dšbling. Il cunoaste la Viena pe Iacob Negruzzi, care evoca întâlnirea în amintirile sale. Isi începe colaborarea la Convorbiri literare, cu poezia "Venere si Madona" (15 aprilie), careia îi urmeaza "Epigonii" (15 august) si proza "Fat-Frumos din lacrima"(1/15 noiembrie). O bogata corespondenta cu Iacob Negruzzi, redactorul foii iesene. 1871 Aglaia, sora sa, se casatoreste la Ipotesti în 7 ianuarie cu Ioan Drogli, profesor în Cernauti; Au trei copii: Veturia, moarta de mica, Georg si Ioan. Publica în Convorbiri literare în 1 martie poezia "Mortua est"; a treia poezie dupa "Venere si Madona" si "Epigonii"; si retine atentia lui Maiorescu care îi recunoaste talentul. Are loc la 8 aprilie sedinta de unificare a celor doua societati studentesti din Viena; ocazie cu care ia nastere Societatea Academica Sociala Literara "România juna" din Viena; sunt alesi Ioan Slavici, presedinte, si Eminescu, bibliotecar; societatea, cunoscuta sub numele de "România juna", se va impune ca una din cele mai importante societati studentesti. Se tine serbarea de la Putna din 14-16 august, organizata de studentii români de la Universitatea din Viena. Slavici este presedinte al comitetului de organizare iar Eminescu, secretar. Programata pentru august 1870 se amâna din cauza izbucnirii razboiului franco-german. Poetul justifica aceasta hotarâre într-un articol, "Notita asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Stefan cel Mare la Putna", publicat în Convorbiri literare în 15 septembrie 1870. La serbarea care reuneste studentii din provinciile românesti participa si personalitati ale vietii culturale românesti, expresie a solidaritatii nationale. Congresul studentesc propus de Eminescu îsi tine lucrarile dupa festivitate în 16/28 august; se adopta ca program de actiune a tinerei generatii lupta pentru unitatea culturala, care sa conduca si la cea politica. Se înscrie în octombrie la Facultatea de Drept a Universitatii din Viena; si îsi întrerupe studiile în timpul pregatirii Serbarii de la Putna si a Congresului studentesc. 1872 Frecventeaza cursurile Facultatii de Drept a Universitatii din Viena în semestrul de iarna 1871/1872 si semestrul de vara 1872. Audiaza prelegerile profesorilor: Robert Zimmermann, istoria filozofiei, Theodor Vogh, pedagogie si logica, Rudolf Ihering, drept roman, Heinrich Siegel, dreptul german, Karl Ludwig Ritter von Arndts, drept roman. Alaturi de prelegerile acestor profesori frecventeaza si cursurile lui Lorenz Jacob von Stein, filozofia dreptului si economie politica, Franz Xavier von Neumann-Spallart, statistica, Ernst Brücke, fiziologie si anatomie microscopica, Joseph Hyrtl, anatomie descriptiva si topografica; asista la consultatii si disectii si participa la experientele de fizica ale lui Nicolae Teclu de la Academia Comerciala din Viena. Manuscrisele cuprind un mare numar de texte din epoca studiilor vieneze. Participa în septembrie, pentru prima oara, la sedintele "Junimii" iesene; unde citeste nuvela "Sarmanul Dionis" si poeziile "Egipetul", "Inger si demon" si "Floare albastra". Publica în Convorbiri literare în 1 octombrie "Egipetul", fragment din "Panorama desertaciunilor", poem de evocare a succesiunii civilizatiilor umane. Publica în Convorbiri literare în 1 decembrie si 1 ianuarie 1873 nuvela "Sarmanul Dionis". Epocii studiilor vieneze apartin însemnarile filozofice si de drept, precum si marile poeme ramase în manuscris. La îndemnul lui Maiorescu se înscrie în 18 decembrie cu o adeverinta de absolvire a Liceului din Botosani; la Facultatea de Filozofie a Universitatii Friedrich-Wilhelm din Berlin; primeste peste câteva luni o bursa de la T. Maiorescu, ministrul Cultelor si Instructiunii Publice pentru trecerea doctoratului. 1873 Audiaza la Facultatea de filozofie a Universitatii din Berlin în semestrul de iarna 1872/1873, semestrul de vara 1873, semestrul de iarna 1873/1874 si semestrul de vara 1874 prelegerile lui Eugen Dühring, filozofie si economie politica, Eduard Zeller, istoria filozofiei, Hermann Bonitz, istoria filozofiei grecesti, C. N. Althaus, filozofia hegeliana, Karl Richard Lepsius, istoria Egiptului, Karl Wilhelm Nitsch, istoria romana, Heinrich Dernburg, dreptul roman, Iohann-Christian Poggendorff, geografia fizica, Hermann-Ludwig-Ferdinand von Helmholtz, fizica, Emil Du Bois-Reymond, stiinte naturale. Din cele patru cursuri pe care le tine Dühring prezinta un interes aparte cele despre optimism si pesimism si economie nationala. Alaturi de cursurile obligatorii, se preocupa de "psihologia popoarelor", disciplina întemeiata de H. Steinthal si M. Lazarus în 1860. Manuscrisele cuprind note de curs la Zeller, Droysen si Lepsius, un studiu, Economia nationala, un mare numar de extrase privind "psihologia popoarelor". Gheorghe, fratele mai mare, locotenent în armata româna este pus în disponibilitate din cauza de boala. Se sinucide la Ipotesti în 21 septembrie. 1874 Corespondenta în germana cu T. Maiorescu privind trecerea doctoratului spre a ocupa catedra de filozofie la Universitatea din Iasi; pentru care nu se considera pregatit sa tina prelegeri universitare; putea face comentarii de texte din Schopenhauer si Kant, începe traducerea tratatului lui Kant, "Critica ratiunii pure"; si amâna astfel sustinerea doctoratului la Berlin optând pentru Jena, pretext fata de Maiorescu pentru întreruperea studiilor universitare. Calatorie în august în Königsberg, orasul lui Kant, la Cracovia si la Lemberg; investigatii în arhive; necesitatea unei pregatiri în slavistica; traduce gramatica paleoslava, care ramâne în manuscris. Consiliul de Ministri îl numeste, la propunerea lui Maiorescu, bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iasi cu începere din 10 septembrie, post în care va desfasura o sustinuta activitate pentru îmbogatirea Bibliotecii Centrale cu publicatii din vechiul scris românesc. Delegat în comisii formate din profesori universitari si din învatamântul mediu sa asiste la examene la institutiile de învatamânt iesene. Ii raspunde Veronicai Micle în noiembrie 1874 la invitatia pe care i-o face sa participe la seratele ei literare. Inceteaza din viata la Berlin, în 29 noiembrie, Serban, fratele mai mare, medic cu renume care studiase medicina la Ereangen, München si probabil si la alte universitati germane. Este al treilea fiu al caminarului, dupa Ilie si Gheorghe, care sfârseste tragic în plina ascensiune intelectuala. Colaboreaza la Convorbiri literare cu articole culturale si cu poezia "Imparat si proletar", prima versiune a poemului "Umbre pe pânza vremii". 1875 Corespondenta cu F. A. Brockhaus, privind colaborarea sa la enciclopedia germana, Conversation Lexikon, prilej cu care propune introducerea de noi articole, neacceptata de editor. Este înlocuit la conducerea Bibliotecii Centrale din Iasi în 1 iulie si numit revizor scolar peste judetele Iasi si Vaslui. Dimitrie Petrino, succesorul sau la conducerea Bibliotecii Centrale, solicita trimiterea sa în judecata pentru nereguli în gestiunea bibliotecii dar acuzatiile se dovedesc neîntemeiate si instanta dispune sistarea urmaririi. Activitate de un dinamism iesit din comun: inspectii la scoli, asistenta la examene, numirea si revocarea personalului didactic, conferinte cu învatatorii, rapoarte catre prefecturi si Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice. In aceste împrejurari îl cunoaste pe Ion Creanga (n. 1839), învatator la Scoala nr. 2 din Pacurari, începutul legendarei lor prietenii. Trimite Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice în 19 iulie Tabloul general de organizare a scoalelor rurale din judetul Iasi; un adevarat model de lucrare statistica prin conceptie si sistematizarea 0datelor, iar în 5 septembrie Tabloul general pentru organizarea scoalelor rurale din judetul Vaslui. Il însoteste cu mai multe anexe, o mica monografie a situatiei scolilor rurale din judetul Vaslui; cele doua Tablouri... sunt folosite de Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice ca instrumente de lucru. Duce la Cernauti brosura Rapirea Bucovinei dupa documente autentice întocmita de Ioan Slavici cu o prefata de M. Kogalniceanu. Brosura cuprindea documente privind anexarea Tarii de Sus a Moldovei (numita mai târziu Bucovina) la Imperiul habsburgic în 1775. 1876 Tine în 1 martie în cadrul Prelectiunilor populare, organizate de "Junimea" ieseana conferinta Influenta austriaca asupra românilor din Principate; expunere teoretica în care sintetizeaza tezele conceptiei sale social-politice, pe care o reelaboreaza si o publica sub forma de studiu în Convorbiri literare în 1 august. Continua activitatea ca revizor scolar si critica organele administrative pentru lipsa de interes fata de scolile din mediul rural. Trimite Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice în 4 mai o replica drastica privind modul în care nu-si facea datoria. Consiliul Permanent propune în 18 mai destituirea sa din postul de revizor scolar. Este redactor la Curierul de Iasi cu începere din 19 mai; si îsi schimba statutul în ziarist profesionist; ocupatia convenea si personalitatii sale.Foaie oficiala, Curierul de Iasi începe sa apara în 31 martie 1868, cu o periodicitate neregulata; "Partii neoficiale" i se rezerva o singura pagina.Publica informatii din razboiul din Balcani, cronici despre viata culturala ieseana, prezentari de carti si ziare; "pagina neoficiala" ia aspect de publicatie enciclopedica.Se stinge din viata la Ipotesti în 13 august Raluca, mama sa, macinata de cancer. Este înmormântata lânga biserica ctitorita de caminar si de ea.Publica în foiletonul Curierului de Iasi schita La aniversara (9 iulie) si nuvela Cezara (6, 11, 13, 15, 18 august) si în Convorbiri literare poeziile: Melancolie, Craiasa din povesti, Lacul si Dorinta (1 septembrie), Calin (file din poveste) (1 noiembrie) si Strigoii(1 decembrie). 1877 Prezinta în 5 ianuarie în Colectorul literar pentru ambele sexe, care apare la Piatra Neamt; unde subliniaza importanta publicatiilor provinciale în valorificarea creatiei populare.Informeaza cititorii în 29 aprilie despre bombardarea Calafatului de artileria turceasca, act pe care îl considera drept o agresiune. si exprima convingerea ca armata româna va juca un rol important în razboiul din Balcani.Informeaza cititorii în 11 si 13 mai despre declararea independentei de guvernul român. Deschide cu articolul [ "O recenziune..."] publicat în Convorbiri literare în 1 august polemica cu G. Zotu în apararea "Logicii lui Maiorescu" acuzat de plagiat; pe care o continua cu "Observatii critice", articol publicat în Curierul de Iasi (12 august); si reprodus în Timpul în 6, 7, 8 septembrie; polemica pregateste plecarea lui la Bucuresti. Elogiaza în doua articole din 12 octombrie eroismul armatei române în luptele de la Grivita si Plevna, pe frontul, din Balcani aflându-se si Matei, fratele sau, locotenent în armata româna. Paraseste în 25-26 octombrie redactia Curierului de Iasi; determina în configuratia Partii neoficiale în curs de un an si jumatate o deschidere spre viata politica si economica si spre miscarea culturala si artistica. Incepe între 27 octombrie-4 noiembrie activitatea ca redactor la Timpul, cotidianul bucurestean, întemeiat în 15 martie 1876; organ de presa al Partidului Conservator. Publica în Timpul în 11, 13, 14, 18, 21 si 23 decembrie "Icoane vechi si icoane noua", studiu privind tezele sale social-politice; model de tratare a problemelor politice prin discursul critic si limbajul elevat, rar întâlnit în presa vremii. 1878 Gheorghe Eminovici, tatal sau, înstraineaza partea sa din mosia razaseasca de la Ipotesti sa acopere obligatiile dotale asumate la casatoria Aglaei cu Ioan Drogli în 1871. Publica în Timpul în 3, 4, 7, 8, 10 si 14 martie "Basarabia, studiu istoric" privind aceasta provincie româneasca campania de presa contra politicii anexioniste a imperiului tarist. Inceteaza din viata D. Petrino în 4 mai; îi recunoaste talentul; victima a "coteriei politice". Este scos din redactia Timpului pentru orientarea politica ce o da ziarului. Trimis la Floresti, în Oltenia, la mosia lui N. Mandrea, unde ramâne din mai si pâna în iulie; traduce primul volum al tratatului lui Eudoxiu Hurmuzachi Fragmente zur Geschichte der Rumänen. Se tipareste cu titlul Fragmente din istoria românilor în 1879. Inceteaza din viata în 4 august Stefan Micle, rector al Universitatii din Iasi; Veronica Micle staruie pe lânga Eminescu sa intervina în reglementarea drepturilor la pensie dupa sotul ei. I. A. Cantacuzino, redactorul sef al ziarului Timpului îi cere lui Maiorescu într-o scrisoare din 19 octombrie sa intervina pe lânga Eminescu, care transforma ziarul în tribuna a propriilor opinii. Participa la Iasi la a XV-a aniversare a "Junimii" iesene în 12 noiembrie; I. L. Caragiale citeste "O noapte furtunoasa", iar I. Slavici nuvela "Gura satului"; nu avem informatii ca poetul ar fi citit din scrierile sale. Publica în Convorbiri literare poeziile "Povestea teiului", "Singuratate", "Departe sunt de tine"(1 martie) si evocarea "Pastele" (16 aprilie), cu referiri la Goethe, Mozart, Rafael, Newton. 1879 Deschide în 18 aprilie campania de presa în afacerea Warszawsky si denunta într-o suita de articole abuzurile în rechizitiile facute în timpul Razboiului de Independenta sub patronajul guvernului liberal; ruinarea taranimii. Publica studiul "Cestiunea evreiasca" în 24 mai si 12, 13 si 21 iunie; cercetare economica sustinuta cu date statistice.T. Maiorescu adreseaza ziarului Timpului o scrisoare cu data de 14 iulie 1879; cerându-i sa faca cunoscut ca nu colaboreaza la acest cotidian si nu-si asuma raspunderea pentru articolele publicate în coloanele sale.Angajeaza Timpul în 25 octombrie în dezbaterea publica privind rascumpararea cailor ferate; demonstreaza într-o suita de articole ca se opera o afacere oneroasa pentru statul român.Publica în Convorbiri literare poeziile "De câte ori iubito", "Rugaciunea unui dac", "Atât de frageda" (1 septembrie), "Afara-i toamna", "Sunt ani la mijloc", "Când însasi glasul", "Freamat de codru", "Revedere", "Foaie vesteda", "Despartire" ( 1 octombrie). Vine la Bucuresti Veronica Micle si este prezentata de Eminescu drept "logodnica sa". 1880 Sedinta de constituire a Clubului politic în 3 februarie, sub presedintia lui Emanoil (Manolache) Costache Epureanu si Theodor Rosetti; întocmesc si dau publicitatii Programul Partidului Conservator. Nu participa la constituire T. Maiorescu, P. P. Carp si G. Gr. Cantacuzino, pe motiv ca Programul cuprindea numai generalitati, la care puteau subscrie si adversarii politici. Clubul politic preia si ziarul Timpul si îl numeste pe Eminescu redactor-sef; Emanoil (Manolache)Costache Epureanu îi recunoaste marea capacitate polemica în publicistica cotidiana. Matei, fratele mai mic, se casatoreste în 5 februarie cu Matilda Ilian, profesoara de istorie din Braila; a doua oara se va casatori cu Ana Condeescu din Mizil iar a treia oara cu Silvia Maieru din Bistrita; capitan în armata româna si veteran de razoi. inceteaza din viata la Bistrita în 12 decembrie 1929 în vârsta de 73 de ani. Este singurul din fiii caminarului care se bucura de longevitate. Publica Studii asupra situatiei în 17, 19, 22 si 24 februarie prin care îsi inaugureaza activitatea la ziarul Timpul ca redactor-sef; dezvolta tezele din Programul Partidului Conservator în sensul conceptiei sale social-politice.Deschide campania de presa în 5 august în chestiunea dunareana; cea mai lunga campanie de presa din activitatea sa publicistica în apararea suveranitatii nationale. Maiorescu publica la sfârsitul lui decembrie în revista Deutsche Revue un nou program al Partidului Conservator, "Zur politichen Lage Rumäniens": Eminescu îl traduce si îl publica în Timpul în 31 decembrie cu titlul, "Despre situatia politica a României".Este ocupat, tot anul, în publicistica cotidiana si publica o singura poezie, "O, mama", în Convorbiri literare în 1 aprilie. 1881 Publica articolul "Patologia societatii noastre", în 4 ianuarie; examineaza, ca un clinician, starea societatii românesti. Comenteaza în doua articole din 8 si 12 februarie proiectul lui Vasile Conta privind reforma învatamântului; respinge propunerea de scoatere a studiului limbilor clasice din programele scolare. Publica Creditul mobiliar în 16 17, 18, 19, 23 iulie si 3 4 august, studiul fundamental, cu o excelenta documentare; demonstreaza ca institutia se înfiinta pentru operatii de specula.Conducerea Partidului Conservator discuta în 22 noiembrie despre apropierea unor membri marcanti ai sai de Partidul Liberal care primesc si functii în guvernarea liberala; intra în conflict direct cu conducerea Partidului Conservator; îi numeste pe cei care îsi abandoneaza principiile "saltimbanci politici!" Publica în Convorbiri literare poeziile "Scrisoarea I" (1 februarie), "Scrisoarea II"(1 aprilie), "Scrisoarea III"(1 mai), "Scrisoarea IV" (1 septembrie). "Scrisoarea V" se publica postum în 1890; "Scrisoarea III" o reproduce în Timpul în 10 mai; contemporanii vad în ea un pamflet antiliberal.Apare la Leipzig antologia întocmit de Mie Kremnitz, Rumänische Dichtungen, cu poezii traduse de Carmen Sylva. Sunt incluse si 21 poezii de Eminescu. 1882 Este înlocuit la conducerea ziarului Timpului si vine ca redactor-sef Grigore G. Paucescu cu începere din 1 ianuarie; ramâne redactor pentru partea politica, cu obligatia sa dea trei articole pe saptamâna. Se înscrie în "Societatea Carpatii" înfiintata în 24 ianuarie, cu scopul de a sprijini lupta nationala a românilor de sub stapâniri straine. Publica în 28 martie darea de seama asupra volumului lui Ioan Slavici, "Novele din popor", care marca un moment important în dezvoltarea prozei românesti. Participa în 4 aprilie la sedinta "Junimii" bucurestene; citeste "Luceafarul". Evoca într-un necrolog publicat în 25 aprilie personalitatea lui Vasile Conta, intelectual de înalta tinuta, prieten al lui Mihai Eminescu si al lui Ion Creanga. Studentii din societatea "România juna" din Viena tin în 5 iunie o sedinta festiva în onoarea "Junimii" iesene si a Convorbirilor literare; elogierea operei lui Eminescu, cu ecou si în presa transilvaneana. Scrisoare trimisa Veronicai Micle din Constanta în 16 iunie; vede pentru prima data Marea Neagra, "nemarginire pururea miscata". Sedinta a "Junimii" bucurestene tinuta în 28 octombrie; lecturi din lucrarile pregatite pentru "Almanahul României June" din Viena; se citeste si "Luceafarul"; Maiorescu îl citeste si la Buftea în familia Stirbey în 31 octombrie. Paraseste sedinta "Junimii" bucurestene din 17 noiembrie, în semn de protest pentru prezenta lui Al. Candiano-Popescu, participant la detronarea lui Al. I. Cuza; asupra acestei chestiuni insista în repetate rânduri în publicistica sa. 1883 Constituirea Societatii Presei Române în 13 februarie, cu B. P. Hasdeu presedinte, D. A. Laurian si G. Steriade vicepresedinti, M. Minovici casier, Eminescu, I. G. Bibicescu si G. Missail membri; se opune alegerii lui C. A. Rosetti ca presedinte. Sedinta a "Junimii" bucurestene tinuta în 30 martie; asista si Iosif Vulcan; îi înmâneaza poeziile:"S-a dus amorul", "Când amintirile", "De acum", "Ce e amorul?", "Pe lânga plopii fara sot", "Si daca...", "Din noaptea"; se publica succesiv în Familia, ultima în 1884. De acum se tipareste în volum cu titlul "Adio". Apare la Viena în aprilie "Almanahul Societatii Academice Social-Literare România Juna", în care se publica "Luceafaru"l, elaborat pe întinderea a mai bine de un deceniu; este reprodus în Convorbiri literare în august. Pleaca la Iasi ca delegat al ziarului Timpul, în 3 iunie sa asiste la festivitatea dezvelirii statuei lui Stefan cel Mare; duce poezia "Doina", însa nu o citeste în fata publicului. Publica în 15 iunie articolul "Mai lesne se torc"; critica politica guvernelor ungare de maghiarizare a toponomiei si onomasticii românesti. Este declarat în 28 iunie alienat mintal si internat la "Institutul Caritatea" al doctorului Alexandru Sutu pentru "îngrijiri speciale". Apare în Convorbiri literare în 1 iulie "Doina", invocatie a lui Stefan cel Mare, geniul tutelar al poporului român. Conducerea Timpului o ia Mihail Paleologu, care publica în 3 iulie o notita la cronica prin care informeaza cititorii ca fostul redactor fusese atins subit de-o "grava boala", Cu plecarea lui Mihai Eminescu din redactie înceta si epoca de glorie a cotidianului bucurestean. Pleaca la Viena la sfârsitul lui octombrie însotit de Alexandru Chibici Reuneanu, un vechi prieten al sau; este internat în Institutul de la Ober Döbling, azi cartier al Vienei; cheltuielile sunt acoperite prin contributiile membrilor "Junimii" bucurestene. Editura Socec tipareste la sfârsitul lui decembrie volumul M. Eminescu, Poezii cu un portret al poetului, o prefata de T. Maiorescu si într-o frumoasa tinuta grafica; sunt reunite poeziile publicate între 1870 si 1883. Volumul marcheaza consacrarea sa definitiva ca mare poet; va cunoaste multe reeditari si sta si la baza traducerilor în limbi straine. 1884 Maiorescu îl viziteaza la Ober Döbling în 1 ianuarie însotit de Constantin Popasu, varul sau; acesta poarta de grija poetului în timpul internarii sale în spital. Inceteaza din viata în 9 ianuarie Gheorghe Eminovici, tatal poetului; este înmormântat la Ipotesti, alaturi de sotia sa si Gheorghe, fiul sau. Scrisoare catre Alexandru Chibici Revneanu din 22/24 ianuarie; document biografic fundamental privind stapânirea deplina a facultatilor intelectuale. Apare în Convorbiri literare, la 1 februarie, poezia "Diana" elaborata între 1874 1882. Paraseste Institutul de la Ober Döbling în 14/26 februarie si întreprinde o calatorie în Italia însotit de Al. Chibici Revneanu. Se sinucide la Ipotesti în 7 martie Nicolae; dupa Ilie, Gheorghe si Serban este al patrulea fiu al caminarului care îsi sfârseste viata tragic; este înmormântat la Ipotesti alaturi de parintii sai si Gheorghe, fratele sau; numai ei mai amintesc de prezenta familiei, peste veacuri la Ipotesti. Este numit prin decret în 24 septembrie subbibliotecar la Biblioteca Centrala din Iasi. Preda în octombrie lectii de geografie si statistica la Scoala Comerciala din Iasi. Intocmeste lunar în februarie iulie statele de plata pentru personalul bibliotecii si rapoarte catre Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice; trimite adrese pentru restituirea cartilor împrumutate si face propuneri pentru achizitionarea de noi publicatii.Apare în Convorbiri literare în 1 iulie "Sara pe deal"; poezie elaborata între anii 1871 1872.In august septembrie se afla la bai la Odessa; corespondenta cu Vasile Burla si P. Novleanu cu informatii bogate privind timpul petrecut aici. 1886 Apare în Albumul literar în 15 martie scos de "Societatea Studentilor Universitari Unirea" din Iasi, poezia "Nu ma întelegi", elaborata în 1876-1880. Intocmeste în octombrie ultimul stat de plata pentru personalul bibliotecii; traduce, ca bibliotecar, tratatul lui Franz Bopp, Kritische Grammatik der Sanskritic Sprache, demonstratie de amploare a capacitatii sale intelectuale; manuscrisul în 3 caiete se pastreaza la "Biblioteca Centrala Universitara M. Eminescu" din Iasi. Este internat în 9 noiembrie la ospiciul de la Manastirea Neamt. Apare în Convorbiri literare în decembrie poezia "La steaua", elaborata în 1878-1883. 1887 Trimite de la Manastirea Neamt în ianuarie poezia "De ce nu-mi vii?"; scrisa înaintea sederii de aici si care se publica în Convorbiri literare în 1 februarie. Protesteaza în 26 ianuarie împotriva initiativei lui Al. Vlahuta privind lansarea de subscriptii în folosul sau.Paraseste ospiciul de la Manastirea Neamt în 8 aprilie si se stabileste la Botosani; este îngrijit de Henrieta, sora sa, cu un rar devotament si de doctorul Francisc Iszok; îl reîntâlneste pe Ioan (Ionita) Scipione Badescu stabilit la Botosani unde redacta Curierul român. In iulie august se afla la baile de la Hall din Austria, cu evidente ameliorari ale sanatatii. Inceteaza din viata la Cernauti în 10/22 noiembrie Ivan Drogli, sotul Aglaiei; cu doua decenii mai în vârsta decât ea, casnicia nu a fost dintre cele mai fericite; ramâne sa se îngrijeasca de educatia si pregatirea scolara a lui Georg si Ioan, cei doi copii ai lor.Veronica Micle îi daruieste volumul ei de poezii, cu dedicatia "Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o marturie de nestearsa dragoste." 1888 Corespondenta lui si a Henrietei cu Cornelia Emilian începuta mai înainte, protectoarea lor în lunile de suferinta, la Botosani. Apare ideea cumpararii unei case aici sa traiasca pâna la sfârsitul vietii. Proiecte iluzorii. Consiliu de familie la Ipotesti în 22 martie pentru aducerea Aglaiei de la Cernauti, spre a trai împreuna. Nici acest proiect nu se împlineste. Aglaia se recasatoreste la Cernauti în 18 februarie 1890 cu Heinrich Gareiss Edle von Gareiss, ofiter în armata austriaca; îmbratiseaza cariera armelor si Georg si Ioan, fiii ei, si ajung ofiteri în armata austriaca. Aglaia se stinge din viata la Cernauti în 30 iulie 1900, iar Georg si Ioan mor în primul razboi mondial. Se stinge, cu ei, în linie directa, familia caminarului în Bucovina.Iacob Negruzzi propune în Adunarea Deputatilor sa i se acorde lui Eminescu o pensie viagera pentru merite deosebite în literatura româna.Pleaca la Bucuresti în 12 aprilie, însotit de Veronica Micle, spre marea suparare a Henrietei, uitata la Botosani care îsi va sfârsi viata în saracie, în 14 octombrie 1889.Traduce în august septembrie piesa lui Emilie Augier, "Le jouer de fuîte"; contemporanii o credeau scriere originala.si reia activitatea publicistica în 13 noiembrie, cu articolul "Iconarii d-lui Beldiman", publicat în România libera, organul de presa al gruparii junimiste din Partidul Conservator; publica un nou articol, Iar iconarii, în 20 noiembrie; se ocupa, tot de propaganda religioasa, prin icoane. Fondatorii ziarului Fântâna Blanduziei îl cheama în 4 decembrie sa deschida publicatia lor; publica articolul Fântâna Blanduziei, ca editorial programatic; cu aprecieri asupra filozofiei germane si vietii politice europene. n 11 decembrie apare editorialul Fond si forma, pledoarie pentru reforme cuprinzatoare în sprijinul populatiei productive; scris sub impresia rascoalei taranesti din martie iunie 1888 iar în 25 decembrie, articolul 1888, privire retrospectiva asupra vietii politice din Europa. 1889 Publica în Fântâna Blanduziei în 1 ianuarie articolul "Ziua de mâìne", profesiune de credinta în mentinerea pacii în Europa; se încheie cu acest articol activitatea sa ziaristica începuta în 1870. Este internat în 2 februarie în Spitalul Marcuta, de unde este transferat la "Institutul Caritatea". Incep în 8 aprilie formalitatile pentru acordarea pensiei viagere; este prea târziu.Inceteaza din viata la "Institutul Caritatea" în 15 iunie; este înmormântat în Cimitirul Bellu. Inceteaza din viata Veronica Micle (3 august 1889) si Ion Creanga (31 decembrie 1889)."Ape vor seca în albie scrie G. Calinescu în biografia lui Eminescu si peste locul îngroparii sale va rasari padure sau cetate, si câte-o stea va vesteji pe cer în departari, pâna ce acest pamânt sa-si strânga toate sevele si sa le ridice în teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale."

Lacul de Mihai Eminescu

Lacul de Mihai Eminescu I. Eminescu în viziunea lui G.Ibrăileanu şi îmbinarea Natură /Iubire II. Geneza poeziei Poezia “Lacul” apare la 1 Septembrie 1876 în revista Convorbiri Literare apoi, inclusă în volumul “Poezii” apărut în 1883. Geneza poeziei se află în versul “Lângă lacul cel albastru încărcat cu flori de nufăr” din basmul popular “Călin Nebunul”. Această imagine se regăseşte într-o variantă a poemului “Călin (file din poveste)” : “Lângă lacul cel albastru încărcat cu nuferi mari” devenit “Lângă lacul care-n tremur, somnoros şi lin se bate” “Lacul” este o creaţie lirică de dragoste şi de natură, o idilă cu elemente de pastel în care se îmbină sentimentul dragostei pentru fiinţa iubită cu adoraţia faţă de frumuseţile naturii. : III. Structura poeziei. Poezia este formată din 5 catrene organizate gradat ca sarea sufletească , de la dorinţa arzătoare de a –şi întâlni iubita până la durerea sfâşietoare a poetului. Poezia are o armonie deosebită, muzicalitatea fiind realizată prin aliteraţie şi asonanţă. Aliteraţiile conţin repetarea silabei „să”(să sărim) şi a consoanei „s” (să scap). Asonanţele sunt realizate prin accentuarea vocalei „A”(unduioasa, apa). Pentru a spori armonia versurilor acestor doua figuri de stil li se alătură rima de tip „abcb” în care rimează versul al II-lea cu al IV-lea, ritmul trohaic şi măsura de opt silabe. IV. Semnificaţia titlului Natura are o foarte mare importanţă în desfăşurarea acţiunii poeziei. Nu numai că lacul reprezintă cadrul iubirii romantice, dar prin natură se sugerează şi impresiile, emoţiile, stările de spirit ale autorului astfel încât rolul acestuia este cu atât mai mare. Astfel, modul în care este intitulată poezia ,” lacul”, reprezintă de fapt în mod simbolic însăşi dragostea, subiectul poeziei eminesciene. V. Tema poeziei . Reprezintă dorinţa iminentă a eului liric de a-şi întâlni iubita care îl face să ajungă pe un tărâm îndepărtat al gândului unde încearcă să o descrie (investind sentimente pe care el le crede comoara sufletului) , într-un cadru rustic natural. VI. Interpretarea textului Acţiunea este plasată într-un cadru natural apropiat de perfecţiune, un cadru natural de început de lume, un paradis terestru. Astfel, codrii duc cu gândul la veşnicie, la timpuri de mult trecute pe care codrul împietrit le-a privit, iar apa albastră, tresărind în cercuri albe, a lacului sugerează puritate, poate chiar puritatea „începuturilor”. Barca, luntrea mică, deja poate anticipa ceea ce va urma prin romantismul şi intimitatea prezenţei sale pe lac. Şi momentul zilei este unul sacru , seara , „sub lumina blândei lune”, luna fiind un motiv romantic eminescian, un martor al iubirii perene. În acest decor mirific un îndrăgostit de plimbă „de-a lung de maluri”, aşteptându-şi iubita. Îşi doreşte ca ea să vină, „din trestii să răsară”, şi din acest moment poezia devine o singură exprimare a unei dorinţe şi a unei aspiraţii la dragoste. El visează ca, împreună cu iubita să petreacă momente de mare intimitate, împreună în luntrea mică, „îngânaţi de glas de ape”. Dragostea lor reciprocă este plină de armonie, perfectă, idilică, inefabilă, umplând pe cei doi îndrăgostiţi de bucurie şi farmec. Cadrul natural parcă se face părtaş la iubirea celor doi îndrăgostiţi, apa lin se unduieşte şi tresare în cercuri albe, pure precum sentimentele lor, nuferii galbeni inspiră fericire, luntrea mică pluteşte, îngânată de un „glas al apelor” şi de un foşnet al vântului prin trestii aproape muzical, vegheată de „mândra lună”. Ultima strofă reprezintă însă revenirea la realitate. Îndrăgostitul realizează că iubita nu îi este alături şi că toate clipele minunate sunt menite să rămână doar un vis. Un sentiment de singurătate, de zădărnicie, de mâhnire şi de suferinţă îl cuprinde ( „în zadar suspin şi sufăr” ). Dar, cu toate că poezia surprinde un moment de iubire neîmplinită, atmosfera generală pe care o degajă versurile este una de seninătate şi calmă resemnare. Această senzaţie se datorează imaginilor vizuale şi auditive ale naturii. În primele strofe ale poeziei, natura inspiră bucurie, fericire, culori calde, lumină blândă, foşnete line şi unduiri albe ( lacul albastru cu unduiri albe, nuferii galbeni ) .Cu toate că în ultimele versuri, toate motivele fericirii sunt dărâmate, peisajul rămâne şi este perceput acelaşi ca şi cum sentimentele şi atmosfera nu s-au pierdut şi rămân aceleaşi (lacul este tot albastru, încărcat de nuferi galbeni ). VII. Figurile de stil preponderente: • Personificare ( „lacul[..] tresărind, lacul[..] tremură, „glas de ape”, „apa sune” ) Lacul este personificat de-a lungul întregii poezii deoarece s-a stabilit o relaţie între natură şi sentimentele poetului. Astfel, lacul reprezintă un fel de oglindă a gândurilor sale , Eminescu realizând asta cu ajutorul personificărilor. • Inversiunea ( „lacul codrilor albastru”, „blândei lune”, „lin foşnească”, „unduioasa apă” ) Epitete ( „lacul[..] albastru”, „nuferi galbeni”, „cercuri albe”, VIII Elemente argumentetive speciei pastel şi elemente argumentative speciei idilă Poezia „Lacul” fiind o idilă- pastel , îmbină elementele de trăire interioară a sentimentului de iubire cu cele ale naturii, cu care intră în concordanţă deplină. Elemente de idilă: sunt exprimate verbe cu o mare încărcătură emoţională: „parc-ascult” , „parc-aştept” , „să sară” , „să cadă” , „suspin”, „sufăr”. Elemente de pastel se compun din îmbinarea imaginilor vizuale cu cele auditive, natura eminesciană fiind în armonie desăvârşită cu sentimentul de dragoste. Imaginile vizuale aparţin atât naturii terestre –lacul ,trestiile, nuferii- cât şi celei cosmice ,luna ,vântul. Idila este o specie a genului liric de dimensiuni relativ reduse , în care poetul înfăţişează o poveste de dragoste (iubitul,iubita) idealizară şi proectată în mijlocul cadrului natural.(aici lacul, codrul ,elementele naturii ). Pastelul este specia lirică ,în care poetul descrie un tablou de natură apelând la imagini vizuale şi auditive ,precum şi la figuri de stil specifice. IX. Concluzii. Această iubire/natură ca la Eminescu nu o întâlnim nicăieri în lumea reală şi datorită acestei îmbinări spunem că poezia „Lacul” aparţine genului liric şi este o IDILĂ cu puternice note de PASTEL.

Despre Apocalipsă

Despre Apocalipsă vorbeşte Dicţionarul Enciclopedic care o defineşte ca ultima carte a “Noului Testament”, atribuită de tradiţie evanghelistului Ioan, scriere religioasă cu privire la sfârşitul lumii. De asemenea, este şi un gen literar aparţinând iudaismului (sec. 2-1 i. Hr.) şi creştinismului primitiv, tratând simbolic şi convenţional destinul lumii. În “Istoria credinţelor si ideilor religioase”, Mircea Eliade vorbeşte despre Sfârşitul Lumii ca mit universal, făcând cunoscute scenariul şi principalele personaje ale Apocalipsului. Se regăsesc clişeele binecunoscute din întreaga literatură apocaliptică: moravurile decad şi se pierd, oamenii se ucid intre ei, pământul se cutremură, soarele se întunecă, stelele se prăbuşesc; eliberaţi din lanţurile lor, monştrii năpădesc pe pământ; Şarpele cel Mare iese din adâncul oceanului, provocând inundaţii catastrofale. Se întâlnesc şi amănunte specifice: o iarnă lungă de trei ani, uriaşi care se vor căţăra pe curcubeu să distrugă lăcaşul zeilor. În cele din urmă, armata zeilor şi eroilor se va întâlni cu aceea a uriaşilor şi a monştrilor într-o câmpie întinsă (Armagedon), în bătălia hotărâtoare. În acest război vor pieri toţi, ultimul supravieţuitor declanşând incendiul cosmic. Orice urmă de viaţă dispare, întreg Pământul este înghiţit de Ocean şi Cerul se prăbuşeşte. Şi totuşi, acesta nu este sfârşitul. Un nou pământ răsare, verde, frumos, îmbelşugat, purificat de orice suferinţă. Cum orice gând omenesc adânc porneşte de la cauza primă, din cer, opera lui Eminescu izvorăşte şi ea din fiorul cosmogonic. Poemele lui se învârtesc tot mai aproape sau mai departe de sâmburele de întuneric al golului primar. Fiind atent asupra procesului universal, Eminescu include viziunea lumii între doi poli, geneza şi stingerea. Materia este examinată in fierberea ei în aceste două direcţii, în mişcarea de organizare şi dezorganizare. Imaginea apocaliptică a stingerii cosmosului este grandioasă şi dramatică. Intr-o gradaţie succesivă, poetul potenţează ideea echilibrului universal, al destinului uman care, dacă se stinge, va cufunda totul în întuneric, universul devenind doar un vis al nefiinţei. Depăşindu-şi condiţia umană, cugetătorul din “Scrisoarea I” intuieşte catastrofa cosmică. Soarele, aruncându-şi ultimele raze va deveni “trist” şi “roş”, închizându-se în întuneric, iar planetele, îngheţând, în dezlănţuirea lor vor cădea în spaţiu, scăpate din ordinea lor abisală, din frânele luminii şi ale soarelui: “In prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte, Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte; Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş Cum se-nchide ca o rană printre norii întunecoşi…” Comparaţia echilibrului armoniei cosmice cu o catapeteazmă sfântă a lumii care se înnegreşte în adânc, stelele căzând ca simple frunze ale toamnei, este cutremurătoare şi avertizează asupra unui cataclism cosmic, prăbuşirea lumilor. Imaginea tabloului culminează cu versurile care concluzionează: “ Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie, Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie…”, pentru ca în noaptea nefiinţei, totul cade, totul tace, începând eterna pace, devenirea prăbuşindu-se, oprindu-se din pulsaţiile vieţii. Eternitatea omului este o eternitate pe fragmente. In “Archaeus” Eminescu notează: “în fiecare om se încearcă spiritul universului, se opinteşte din nou, răsare ca o rază din aceeaşi apă, oarecum un nou asalt spre ceruri”. Sugerând ideea de mare trecere, poezia “Memento mori” prezintă în ultimul tablou viziunea meditativă asupra Apocalipsei ce cuprinde civilizaţia şi universul. Intreaga natură cu fenomenele terestre şi cosmice, istoria colectivă şi cea individuală se cuprind aceluiaşi ciclu de rotaţie: apar, se dezvoltă, ating apogeul şi dispar: “Din mărire la cădere, din cădere la mărire Astfel vezi roata istoriei întorcând schiţele ei.” Finalul poeziei este o încercare de înţelegere a creaţiei lui Dumnezeu cel “sfânt şi mare” şi o prevestire a Apocalipsei, o tulburătoare meditaţie asupra soartei omenirii care este hărăzită să se zbată între aceleaşi limite, refăcând în mersul ei istoric acelaşi cerc etern, fără perspectiva de a-şi putea depăşi dimensiunile: “Ş-astăzi punctul de solstiţiu a sosit în omenire. Din mărire la cădere, din cădere la mărire Astfel vezi roata istoriei întorcând schiţele ei; Inzadar palizi, siniştrii, o privesc cugetătorii Şi vor cursul să-l abată…combinaţii iluzorii – E apus de Zeitate, ş-asfinţire de idei.” Poezia “ Mortua est” a luat naştere sub impulsul unei mari suferinţe, a cărei amploare a atins proporţii titaniene şi şi-a creat un spaţiu şi un timp estetic proporţionale cu intensitatea sentimentului. Poetul nu este cutremurat de moartea iubitei – durerea sa capătă proporţii universale, motivând marile întrebări legate de lipsa de sens a existenţei; sugerează stingerea universului. Poezia “Împărat şi proletar” subliniază ideea că înfrângerea finală trebuie să creeze perspectivele finale ale poeziei. Poetul vede totul în planul imensităţii, pentru el căderea revoluţiei şi a împăratului înseamnă destinul întregii omeniri. Viaţa este definită ca un vis ce se încheie în mormânt, lumile dispar. Deznădejdea, tristeţea vieţii sunt sugerate de sunetul jalnic al piramidelor din poezia “ Egipetul”. Înţelepciunea care guvernează lumea devine zadarnică, faptele rele înmulţindu-se, iar cele bune împuţinându-se, prevestind astfel sfârşitul. Citind semnul întors, magul descifrează Apocalipsa care a înecat civilizaţia în nisipuri: “Şi se poate ca spre râul unei ginţi efeminate, Regilor pătaţi de crime, preoţimei desfrânate, Magul, paza răzbunării, a cetit semnul întors; Şi-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupând cu el oraşe, ca gigantice sicriuri Unei ginţi ce fără viaţa-ngreuia pământul stors” E de bănuit că dezastrul acestei istorii a fost pricinuit de un mag ce a aflat prin practici astrologice ” tot ce-i drept, frumos şi bun”. Nevrând să fericească un neam de oameni decăzuţi, provoacă cataclismul unei civilizaţii întregi: nisipul pustiei a astupat Memfis şi Teba “ca gigantice sicriuri”. Numai Nilul cu al său “flamengo roşu şi luna au rămas acelaşi”, ceea ce înseamnă ca acest râu sacru, “Nilul sfânt”, pe ale cărui maluri s-a creat o lume, ce a existat acolo veacuri de-a rândul, până a se cufunda din nou în nisipuri, oferă speranţa unui nou început. Şi aceasta, pentru că orice sfarşit trebuie văzut ca un nou început, şi orice început îşi are sorgintea într-un sfârşit: “Eu sunt Alfa şi Omega, Cel ce este, Cel care era şi Cel ce vine, Începutul şi Sfârşitul, Cel dintâi şi Cel de pe urmă”. Poet al înaltelor cugetări şi revolte, plecat peste urna nesăţioasă a timpului şi meditând la destinul efemer al omului, Eminescu a fost liricul propriilor sale experienţe, al propriei sale vieţi care se poate descoperi în versurile sale, venind dinspre un model sau altul al lirismului universal, sau de la unul din filosofii pe care i-a frecventat.  George Călinescu – “Opera lui Mihai Eminescu”, Ed. Pentru literatură, Bucureşti, 1969, p.9, (vol.1), p. 7, 125, (vol.2)  Mircea Eliade – “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Ed. Universitas, Chişinău, 1992, vol. 2, p. 164-166  *** - “Dicţionar enciclopedic”, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, Vol.1  “Sfânta Scriptură”, Ed. Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993  Dumitru Popovici – “Poezia lui Eminescu”, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1969  Vladimir Streinu – “Clasicii noştri”, Ed, Tineretului, Bucureşti, 1969  Mircea Eliade – “Meşterul Manole – Studii de etnologie şi mitologie”, Ed. Junimea, Iaşi, 1992

EMINESCU SI ETICA LUI SCHOPENHAUER

EMINESCU SI ETICA LUI SCHOPENHAUER Apropierea dintre Eminescu si Schopenhauer s-a facut de atatea ori incat ea poate fi considerata astazi ca un adevar curent al istoriei literare. Analogia dintre pesimismul poetului nostru si al filosofului german a fost in numeroase randuri pusa in lumina, in timp ce acele apropieri care ne dau dreptul a vedea in textele lui Schopenhauer nu numai izvorul unei indrumari generale pentru conceptia eminesciana, dar si locul unde se gasesc de data aceasta cateva dintre izvoarele literare precise si al unora dintre temele particulare ale poeziei eminesciene au scapat totdeauna cercetatorilor. Sa spunem insa mai intai ca daca de atatea ori s-a vorbit despre inrudirea de ganduri a poetului nostru cu marele filosof al pesimismului, uneori s-a incercat a se arata ce ii desparte si cat de radicala este divergenta lor, desigur pentru motivul invaluit, dar transparent, ca negatia pesimista a vietii ar alcatui o pata a caracterului de sub acuzatia careia poetul nostru ar fi mai bine scos. In aceasta privinta d-l Gherasim, autorul unui studiu despre " Influenta lui Schopenhauer asupra lui Eminescu", scrie: "Multi l-au vazut numai zdrobind, din intamplare numai putini l-au aflat si cladind. Glasul celor putini a fost prea slab pentru ca sa poata intrece strigatul celor multi: iata cum s-a format legenda despre Eminescu ca pesimist, numai ca pesimist, chiar ca pesimist schopenhauerian . " Eminescu a luat contact cu filosofia lui Schopenhauer foarte de timpuriu. Sigur este ca acest contact era stabilit inca din toamna anlui 1869, in primul semestru pe care Eminescu il petrece ca student la Viena, cand el recomanda prietenului sau, I. Slavici, scrierile:Die vierfache Wurzel des Satzes vom zureichender Grunde;Die beiden Grundprobleme der Ethik si Parerga und Paralipomena (I. Slavici, Amintiri, 1924, p. 105) Sentimentul de viata care prin pozia lui Eminescu a descarcat in literatura noastra un fior liric neegalat isi gasea in filosofia lui Schopenhauer justificarea teoretica, si poetul trebuia sa ramana legat de filosoful cu ajutorul caruia el putea sa se orienteze mai bine in tainele turburatoare ale simtirii. Schopenhauer a fost un maestru pentru Eminescu si in alte feluri. Prin el i s-a deschis poetului nostru drumul catre intelepciune si literatura indica. Imprejurarea a fost recunoscuta si alta data. Iata de ce, ori de cate ori nu se pot stabili apropieri precise, contaste pe care le-am putea gasi deopotriva in poeziile lui Eminescu si in paginile Rig-Vedei sau ale Mahabharatei, influentele indice raman problematice, ele putand fi schopenhaueriene. De atunci si pana astazi colonii de lumi pierdute Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute Si in roiuri luminoase izvorand din infinit Sunt atrase in viata de un dor nemarginit, ( Scrisoarea I ) Imnul creatiei din Rig-Veda este cu toate acestea unul din izvoarele lui Eminescu. El cuprinde in adevar evocarea inceputurilor obscure ale lumii cand fiinta nu se diferentiase din nefiinta si el i-a servit ca model lui Eminescu cel putin in unele din versurile cosmologice ale Scrisoarei I. "Vointa de a trai " devine asadar, in poezia lui Eminescu "dorul nemarginit " si astfel notiunea metafizica gaseste la poetul nostru, pentru a se traduce, acel cuvant care in romaneste poate trezi un ecou prelung si bogat, "dorul" poeziei populare si al propriei lirice erotice care in parafrazarea "farmecului dureros " revine de atatea ori sub pana sa. "Vointa de a trai ", ne spune Schopenhauer, se manifesta intr-un prezent etern. Prezentul este forma vietii . Trecutul si viitorul sunt tot atatea inselaciuni;ele n-au o realitate esentiala caci ele apartin lumii iluzorii a fenomenelor, acelei lumi iluzorii a fenomenelor, acelei lumi pe care o construim dupa categoria cu totul subiectiva a cauzalitatii. "Mai inainte de toate - scrie Schopenhauer - trebuie sa ne convingem ca forma fenomenului vointei, astfel spus, forma vietii sau a realitatii nu este decat prezentul si nu viitorul si trecutul;acestea nu exista decat in abstractiunea noastra prin inlantuirea cunostintei supusa principiului ratiunii. Nici un om n-a trait in trecut si nimeni nu va trai in viitor ;numai prezentul este forma proprie oricarei vieti, o proprietate asigurata pe care nimic nu i-o poate smulge. " A se teme de moarte ca de o distrugere este intocmai ca si cum soarele apunand ar incepe sa geama:"Vai !iata ca ma pierd in noaptea eterna". Lumea conceputa ca o clipa suspendata intre trecut si viitor este o tema schopenhauriana la care Eminescu se va opri de mai multe ori. Pentru a concretiza am vazut ca Schopenhauer s-a folosit de comparatia cu soarele care, apunand, rasare aiurea, dupa cum dincolo de individualitatea noastra marginita viata se mentine in prezentul ei neintrerupt. Comparatia cu soarele i s-a parut lui Schopenhauer atat de potrivita incat el o reia si mai tarziu: "Moartea -scrie el- este asemeni cu apusul pe care noaptea pare sa-l inghita, dar care, in realitate, izvor al oricarei lumini, straluceste fara intrerupere, aduce fara incetare zile noi unor lumi noi, apunand mereu si mereu rasarind". Comparatia cu soarele o va folosi acum si Eminescu in poezia "Cu maine zilele-ti adaogi" pentru a concentra in jurul ei cateva variatii pe tema prezentului etern al vietii. "Cu mane zilele-ti adaogi" este cea mai schopenhauriana poezie a lui Eminescu si este o parere pe care ar trebui s-o rectificam ca tocmai ea ar fi aceea care ar ilustra abaterea finala a lui Eminescu de la pesimismul inceputurilor sale! "Cu mane zilele-ti adaogi Cu ieri viata ta o scazi, Si ai cu toate astea-n fata De-a pururi ziua cea de azi. Cand unul trece, altul vine In asta lume a-l urma; Precum cand soarele apune El si rasare undeva. " Istoria, ca stiinta a trecutului, este cu totul neinstructiva pentru ca, scrie Schopenhauer, "esenta vietii umane si a naturii se regaseste pretutindeni si orice moment si nu cere pentru a fi recunoscuta decat adancirea conceptiei. " Un ecou al acestei cugetari se poate recunoaste [. . . ] in strofa "Glosei": "Viitorul si trecutul Sunt al filei doua fete, Vede-n capat inceputul Cine stie sa le-nvete. Tot ce-a fost ori o sa fie In prezent le-avem pe toate, Dar de-a lor zadarnicie Te intreaba si socoate. " "Ce au fost toate astea ? Ce-a ramas din ele ?" se intreaba Schopenhauer meditand la imprejurarile trecute ale vietii cu acea uimire dezamagita pe care o regasim acum si la Eminescu. Radacina cea mai adanca a unui anumit sentiment de viata, din care s-a dezvoltat o buna parte a literaturii pesimiste din a doua jumatate a veacului trecut, o intampinam aci, in aceasta acuta nevroza a depersonalizarii, care a impiedicat atatea spirite de seama ale vremii sa-si resimta unitatea profunda a firii lor si sensul armonios al unei vieti dezvoltandu-se cu logica interna a unui organism si a unei opere de arta. Schopenhauer a fost pentru Eminescu un indrumator atat de ascultat incat prin el a gasit calea nu numai catrea vechile izvoare ale intelepciunii indice, dar si catre fantana de mangaieri a stoicismului greco-roman. Stoicismul nu este, asadar, cum am vazut ca s-a putut crede, o etapa prin care Eminescu intrece pesimismul, dar una in care el se dezvolta in deplin paralelism de data aceasta cu modelul schopenhauerian. Aceste influente noi le-a adunat Eminescu in poezia "Glossa". Izvorul istoric al "Glossei", daca facem abstractie de atatea amintiri filosofice care au putut-o pe alocuri, pare a fi o cugetare a lui Oxenstierna pe care Eminescu o publica in "Curierul din Iasi" din 13 iunie 1876. Intreg fragmentul lui Oxenstierna se intemeiaza pe comparatia vietii cu teatrul, cu spectacolul scenic, pentru care limba traducatorui gaseste cuvantul "priveliste", dupa cum actul prim al comediei ce se reprezinta devine "lucrarea cea dintai". Comparatia este intr-atat de sustinuta incat aflam si banul pe care cel ce intra il plateste la usa, si "petecul pecetluit" pe care il primeste in schimb, si "impletiturile" piesei care nu sunt altceva decat adaptarea romaneasca a "peripetiilor" din "Poetica" lui Aristoteles. "Privitor ca la teatru Tu in lume sa te-nchipui; Joace unul si pe patru Totusi tu ghici-vei chipui-i, Si de plange, de se cearta, Tu in colt petreci in tine Si-ntelegi din a lor arta Ce e rau si ce e bine. " Comparatia vietii cu teatrul nu este insa un motiv pe care l-a putut gasi Oxenstierna mai intai. Origina acestui motiv trebuie s-o cautam in antichitate pentru a o afla in adevar la filosofii din succesiunea lui Socrate si printre cei din urma Epictet, unul din lucratorii cei mai populari ai idealurilor stoice, de unde el s-a raspandit apoi pe multe cai in literatura universala. Comparatia vietii cu teatrul îi este chiar foarte familiara lui Epictet, pentru ca o regasim de doua ori in renumitul sau Manual:"Nu uita - scrie el - ca esti un actor intr-o drama aleasa de cineva mai tare decat tine. Vei juca putin daca a ales-o scurta; mult, daca a ales-o lunga. Ti-a impartit rolul unui sarac?Joaca-l bine, cu tot farmecul tau. Ti-a cazut rolul schiopului, al magistratului, al plebeului?Aceeasi datorie. Caci atata e al tau:sa joci frumos rolul primit. Dar alegerea nu e treaba ta. "Si in alta parte:"Daca iei un rol peste puterile tale ai sa-l joci rau;iar cel pe care l-ai fi putut juca bine, nejucat ramane".