Dreptul
procedural fiscal cuprinde totalitatea reglementărilor ce se referă la
modalităţile de realizare în concret a dispoziţiilor fiscale, sau altfel spus,
totalitatea normelor ce reglementează modalităţile de realizare a actelor de
administrare fiscală.
Prin lege se arată că,
prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a
altor sume datorate bugetului
general consolidat se înţelege ansamblul activităţilor desfăşurate de organele
fiscale în legătură cu:
§
înregistrarea fiscală;
§
declararea, stabilirea, verificarea şi
colectarea impozitelor, taxelor contribuţiilor şi a altor sume datorate
bugetului general consolidat;
§
soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor
administrative fiscale.
Impozitele,
taxele, contribuţiile şi orice alte sume datorate bugetelor publice (ale
statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale) se pot stabili, fie prin
declaraţie fiscală întocmită şi depusă de către contribuabil, fie prin decizie
de impunere emisă de către organul fiscal.
Declaraţia fiscală este documentul care
se depune, în mod obligatoriu, la organele fiscale, de către persoanele
stabilite prin lege şi care conţine, în principiu, o declarare a obligaţiilor
fiscale ori a bunurilor sau veniturilor din a căror deţinere decurg obligaţii
fiscale, ale subiectului de la care
emană declaraţia.
Pentru
întocmirea declaraţiei fiscale contribuabilul completează un formular pus la
dispoziţie gratuit de către organul fiscal, care trebuie să fie corect, complet
şi de bună credinţă , care se depune la registratura organului fiscal , prin
poştă sau prin mijloace electronice .
Nedepunerea declaraţiei fiscale dă
dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a obligaţiilor
fiscale prin estimarea bazei de impunere, dar nu înainte de înştiinţarea
contribuabilului despre faptul că a depăşit termenul de depunere a declaraţiei
fiscale şi că după trecerea unui termen de 15 zile de la comunicarea
înştiinţării[1].
Decizia de impunere este
actul administrativ fiscal, emis de către organul
competent şi care cuprinde
obligaţia fiscală de plată, ce cade în sarcina contribuabilului, desemnat prin
acel document, având obligaţia de a îndeplini toate condiţiile de formă pentru
această categorie de acte.
În plus aceasta trebuie
să cuprindă şi următoarele :
§
tipul de impozit, taxă , contribuţie
sau altă sumă datorată bugetelor publice ;
§
baza de impunere ;
§
cuantumul impozitului datorat de către
contribuabil pentru fiecare perioadă impozabilă;
Decizia de impunere produce efectul juridic de
individualizare a unei creanţe
fiscale iar în ipoteza neîndeplinirii obligaţiilor
fiscale , pe baza ei se porneşte executarea silită. Pe baza şi cu ajutorul
datelor cuprinse în deciziile de impunere se întocmesc registrele de evidenţă a
contribuabililor denumite „ roluri fiscale”.
Conţinutul
fundamental al raportului de drept financiar public îl constituie
obligaţia stabilită unilateral de
către stat în sarcina contribuabililor ( persoane fizice sau juridice ) de a
plăti o anumită sumă de bani, la termenul stabilit, în contul unuia din
bugetele publice.
Izvorul obligaţiei bugetare este
întotdeauna legea sau actul normativ cu valoare de lege care instituie şi
reglementează un venit al bugetului de stat.
Obligaţia
concretă de plată se naşte dintr-un act care se numeşte generic titlu
de
creanţă.
Beneficiarul obligaţiei
financiar-fiscale este statul, reprezentat prin organele
fiscale create în cadrul
administraţiei de stat.
Condiţiile de stabilire,
modificare şi stingere a obligaţiei fiscale sunt
reglementate în mod unitar pentru toate categoriile de
venituri fiscale. Modificarea obligaţiei bugetare poate fi determinată pe de o
parte de cauzele prevăzute în general de actele normative care reglementează
veniturile bugetare. Stingerea obligaţiei fiscale se realizează prin modalităţi
comune şi altor obligaţii juridice cum ar fi : plata, executarea silită sau
prescripţia sau prin modalităţi specifice cum ar fi scăderea sau anularea
obligaţiei bugetare.
Legiuitorul
prin Codul de procedură fiscală
reglementează titlul de creanţă
fiscală pe
care îl defineşte ca fiind actul prin
care se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală, întocmit de organele competente sau de
persoanele îndreptăţite, potivit legii .
Titlurile
de creanţă nu se referă doar la obligaţiile fiscale (impozite şi taxe) acesta
putând să conţină şi alte categorii de obligaţii de natură pecuniară ( amenzi
sau alte venituri nefiscale) .
Prin O.G. nr. 11/1996
, titlul de creanţă bugetară
a fost stabilit de către
legiuitor ca
fiind actul prin care se constată şi se individualizează obligaţia de plată
privind creanţele bugetare , întocmit de către organele de specialitate , sau
de persoane împuternicite , potrivit legii .
Analizând cele două
definiţii date titlurilor de creanţă , în opinia specialiştilor aceştia
consideră că , vechea terminologie de „titlu de creanţă bugetară” era mai
corectă decât cea de „titlu de creanţă fiscală „ utilizat în legislaţia în
vigoare.
În privinţa naturii
juridice a titlurilor de creanţă fiscală , în literatura juridică de
specialitate , s-au conturat două mari opinii :
-
conform doctrinei de drept financiar ,
se susţine că titlul de creanţă fiscală , este un act de impunere şi are natura
juridică a unui act unilateral de drept financiar public ;
-
conform doctrinei de drept
administrativ , se susţine că titlul de creanţă este un act administrativ ;
Ţinând cont de legătura dintre
dreptul administrativ şi dreptul finanţelor publice şi având în vedere faptul
că titlul de creanţă fiscală se bucură de o mare parte din caracteristicile
actelor de drept administrativ, consider că titlul de creanţă fiscală are natura juridică:
·
a unui act administrativ în privinţa formei, deoarece manifestarea
unilaterală de voinţă are loc în cadrul activităţii executive, de organizare a
executării legii şi de executare în concret a acesteia, provenind de la
persoane calificate, în sensul de organe ale statului specializate în
activitatea financiară sau de alte
persoane împuternicite potrivit legii;
·
a unui act de drept al finanţelor publice, chiar de drept fiscal, în
privinţa conţinutului[2].
Astfel rezultă că
titlurile de creanţă fiscală au o natură juridică mixtă de act
administrativ-fiscal .
Titlurile
de creanţă fiscală pot fi clasificate
după mai multe criterii.
A.
După scopul urmărit, putem distinge:
§
titluri de creanţă explicite, întocmite
exclusiv în acest scop;
§
titluri de creanţă implicite, adică
acte care implicit sunt şi titluri de creanţă fiscală, chiar dacă au fost
întocmite în alte scop;
B.
După relaţia ce se poate stabili cu alte
categorii de acte juridice există:
§
titluri de creanţe fiscale principale;
§
titluri de creanţe fiscale
complementare
Cele
mai importante titluri de creanţă sunt :
§
decizia de impunere emisă de către organele
fiscale competente ;
§
declaraţia fiscală , angajamentul de
plată sau documentul întocmit de către plătitor ;
§
decizia prin care se stabileşte şi se
individualizează suma de plată pentru creanţele fiscale accesorii ,
reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere ;
§
decalaraţia vamală ;
§
documentul prin care se stabileşte şi
se individualizează obligaţia vamală, inclusiv accesoriile acesteia ;
§
procesul verbal de constatare şi
sancţionare contravenţională ;
§
ordonanţa procurorului , încheierea sau
dispozitivul instanţei judecătoreşti , pentru amenzile , cheltuielile judiciare
sau alte obligaţii fiscale .
BIBLIOGRAFIE:
- Cristina Oneţ – Dreptul Finanţelor Publice , Partea Generală – Editura Lumina Lex , Bucureşti, 2005
- Gheorghe Gavrilaş- Finanţe Publice , Universitatea „ Petru Maior” – Tg. Mureş , 2004
- Legea nr. 571/2003- Codul Fiscal
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu