marți, 4 septembrie 2012

Natura si folclorul- ţărâmuri ale universului mitic exprimat în variate forme concrete şi spirituale

Eminescu se autodefineşte ca fiind „sorbit de popor” şi predestinat de a putea trezi la viaţa spiritualitatea românească autentică, din care şi el s-a născut: „nu ne-am trezi noi, s-au trezit secolii din urma noastră şi ne-au scuturat din somn”.

Interesul lui Eminescu pentru creaţia populară copilăria petrecută la Ipoteşti, când „fiind băiat, păduri cutreieram”, poetul însuşi fiind un pasionat culegător de folclor. Periglinările prin ţară cu trupa de actori, din Moldova, în Transilvania, până la Blaj îi satisfac lui Eminescu setea de a auzi chiar de la rapsozii populari, balade ,legende, doine şi de a-şi hrăni sufletul cu aceste „nestemate”.

Indirect, Eminescu întră în relaţie cu folclorul românesc studiind opera lui Haşdeu sau citind culegerile de creaţii populare, în special pe cea alcătuită de Vasile Alecsandri. Mihai Eminescu valorifică în poezia sa creaţiile folclorice prin teme, motive, personaje mitologice, mituri populare, limbaj, înnobilându-le cu idei filozofice, cu noi semnificaţii: „Călin(file din poveste)”, „Ce te legeni..”, „Somnoroase păsărele”, „La mijloc de codru”, „Revedere”, „Făt-Frumos din lacrimă” şi bineînţeles capodopera sa „Luceafărul”.

Concepută pe două dimensiuni: terestră şi cosmică ,natura eminesciană este totdeauna cadrul fizic al omului, Spaţiul gesturilor fundamentale. În lirica lui peisagistică, Eminescu nu merge pe linia lui Alecsandri , nu descrie tablouri cu valabilitatea de sine stătătoare, nu face pasteluri. Natura la el are o altă funcţie: încadrează şi potenţează un sentiment, o idee, o atitudine. Participarea la crearea unui spectacol poetic devine paradis în poezia erotică, personaj care face teoria speţelor veşnice „Revedere”, realitate metafizică în „Mai am un singur dor”. Există o geografie eminesciană cu o configuraţie solară şi alta nocturnă. Poetul cântă codrul, izvoarele, lacul, cărările. Ochiul lui cuprinde dealul, văile înguste şi aburite, „câmpiile asire” sau „întunecată mare” peste care veghează luna, stelele, soarele, luceferii, bolta senină, unde se aud apele murmurând şi florile de tei căzând în părul îndrăgostiţilor. Natura devine adesea etat d’aime(stare de suflet) pentru dorul eminescian , acre aduce prin sursele sale folclorice nota cea mai naţională a universalităţii poetului român.

Poezia eminesciană păstrează teme şi motive populare, îmbinate cu elemente de natură, adăugându-le noi structuri epice „Călin Nebunul” sau le păstrează înnobilând creaţia cu idei filozofice („Revedere”, „Ce te legeni…”).

Dragostea lui Eminescu pentru folclorul românesc este vizibilă în toate poeziile lui , transpirând prin toţi porii creaţiei şi simţirii lirice, fapt recunoscut şi de exegeţii străini, ca Rossa del Conte, care afirma că

„nu este puţin ceea ce datorează gândirii orientale cultura lui Eminescu, dar cuvântul liric în care se transfigurează lumea lui este scos din izvoarele tradiţiei autohtone”(„Eminescu sau despre absolut”-1962)

NATURA JURIDICĂ A TITLURILOR DE CREANŢĂ FISCALĂ

Dreptul procedural fiscal cuprinde totalitatea reglementărilor ce se referă la modalităţile de realizare în concret a dispoziţiilor fiscale, sau altfel spus, totalitatea normelor ce reglementează modalităţile de realizare a actelor de administrare fiscală.

Prin lege se arată că, prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a

altor sume datorate bugetului general consolidat se înţelege ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale în legătură cu:

§ înregistrarea fiscală;

§ declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor, taxelor contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat;

§ soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale.

Impozitele, taxele, contribuţiile şi orice alte sume datorate bugetelor publice (ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale) se pot stabili, fie prin declaraţie fiscală întocmită şi depusă de către contribuabil, fie prin decizie de impunere emisă de către organul fiscal.

Declaraţia fiscală este documentul care se depune, în mod obligatoriu, la organele fiscale, de către persoanele stabilite prin lege şi care conţine, în principiu, o declarare a obligaţiilor fiscale ori a bunurilor sau veniturilor din a căror deţinere decurg obligaţii fiscale, ale subiectului de la care emană declaraţia.

Pentru întocmirea declaraţiei fiscale contribuabilul completează un formular pus la dispoziţie gratuit de către organul fiscal, care trebuie să fie corect, complet şi de bună credinţă , care se depune la registratura organului fiscal , prin poştă sau prin mijloace electronice .

Nedepunerea declaraţiei fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a obligaţiilor fiscale prin estimarea bazei de impunere, dar nu înainte de înştiinţarea contribuabilului despre faptul că a depăşit termenul de depunere a declaraţiei fiscale şi că după trecerea unui termen de 15 zile de la comunicarea înştiinţării[1].

Decizia de impunere este actul administrativ fiscal, emis de către organul

competent şi care cuprinde obligaţia fiscală de plată, ce cade în sarcina contribuabilului, desemnat prin acel document, având obligaţia de a îndeplini toate condiţiile de formă pentru această categorie de acte.

În plus aceasta trebuie să cuprindă şi următoarele :

§ tipul de impozit, taxă , contribuţie sau altă sumă datorată bugetelor publice ;

§ baza de impunere ;

§ cuantumul impozitului datorat de către contribuabil pentru fiecare perioadă impozabilă;

Decizia de impunere produce efectul juridic de individualizare a unei creanţe

fiscale iar în ipoteza neîndeplinirii obligaţiilor fiscale , pe baza ei se porneşte executarea silită. Pe baza şi cu ajutorul datelor cuprinse în deciziile de impunere se întocmesc registrele de evidenţă a contribuabililor denumite „ roluri fiscale”.

Conţinutul fundamental al raportului de drept financiar public îl constituie

obligaţia stabilită unilateral de către stat în sarcina contribuabililor ( persoane fizice sau juridice ) de a plăti o anumită sumă de bani, la termenul stabilit, în contul unuia din bugetele publice.

Izvorul obligaţiei bugetare este întotdeauna legea sau actul normativ cu valoare de lege care instituie şi reglementează un venit al bugetului de stat.

Obligaţia concretă de plată se naşte dintr-un act care se numeşte generic titlu

de creanţă.

Beneficiarul obligaţiei financiar-fiscale este statul, reprezentat prin organele

fiscale create în cadrul administraţiei de stat.

Condiţiile de stabilire, modificare şi stingere a obligaţiei fiscale sunt

reglementate în mod unitar pentru toate categoriile de venituri fiscale. Modificarea obligaţiei bugetare poate fi determinată pe de o parte de cauzele prevăzute în general de actele normative care reglementează veniturile bugetare. Stingerea obligaţiei fiscale se realizează prin modalităţi comune şi altor obligaţii juridice cum ar fi : plata, executarea silită sau prescripţia sau prin modalităţi specifice cum ar fi scăderea sau anularea obligaţiei bugetare.

Legiuitorul prin Codul de procedură fiscală reglementează titlul de creanţă

fiscală pe care îl defineşte ca fiind actul prin care se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptăţite, potivit legii .

Titlurile de creanţă nu se referă doar la obligaţiile fiscale (impozite şi taxe) acesta putând să conţină şi alte categorii de obligaţii de natură pecuniară ( amenzi sau alte venituri nefiscale) .

Prin O.G. nr. 11/1996 , titlul de creanţă bugetară a fost stabilit de către

legiuitor ca fiind actul prin care se constată şi se individualizează obligaţia de plată privind creanţele bugetare , întocmit de către organele de specialitate , sau de persoane împuternicite , potrivit legii .

Analizând cele două definiţii date titlurilor de creanţă , în opinia specialiştilor aceştia consideră că , vechea terminologie de „titlu de creanţă bugetară” era mai corectă decât cea de „titlu de creanţă fiscală „ utilizat în legislaţia în vigoare.

În privinţa naturii juridice a titlurilor de creanţă fiscală , în literatura juridică de specialitate , s-au conturat două mari opinii :

- conform doctrinei de drept financiar , se susţine că titlul de creanţă fiscală , este un act de impunere şi are natura juridică a unui act unilateral de drept financiar public ;

- conform doctrinei de drept administrativ , se susţine că titlul de creanţă este un act administrativ ;

Ţinând cont de legătura dintre dreptul administrativ şi dreptul finanţelor publice şi având în vedere faptul că titlul de creanţă fiscală se bucură de o mare parte din caracteristicile actelor de drept administrativ, consider că titlul de creanţă fiscală are natura juridică:

· a unui act administrativ în privinţa formei, deoarece manifestarea unilaterală de voinţă are loc în cadrul activităţii executive, de organizare a executării legii şi de executare în concret a acesteia, provenind de la persoane calificate, în sensul de organe ale statului specializate în activitatea financiară sau de alte persoane împuternicite potrivit legii;

· a unui act de drept al finanţelor publice, chiar de drept fiscal, în privinţa conţinutului[2].

Astfel rezultă că titlurile de creanţă fiscală au o natură juridică mixtă de act administrativ-fiscal .

Titlurile de creanţă fiscală pot fi clasificate după mai multe criterii.

A. După scopul urmărit, putem distinge:

§ titluri de creanţă explicite, întocmite exclusiv în acest scop;

§ titluri de creanţă implicite, adică acte care implicit sunt şi titluri de creanţă fiscală, chiar dacă au fost întocmite în alte scop;

B. După relaţia ce se poate stabili cu alte categorii de acte juridice există:

§ titluri de creanţe fiscale principale;

§ titluri de creanţe fiscale complementare

Cele mai importante titluri de creanţă sunt :

§ decizia de impunere emisă de către organele fiscale competente ;

§ declaraţia fiscală , angajamentul de plată sau documentul întocmit de către plătitor ;

§ decizia prin care se stabileşte şi se individualizează suma de plată pentru creanţele fiscale accesorii , reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere ;

§ decalaraţia vamală ;

§ documentul prin care se stabileşte şi se individualizează obligaţia vamală, inclusiv accesoriile acesteia ;

§ procesul verbal de constatare şi sancţionare contravenţională ;

§ ordonanţa procurorului , încheierea sau dispozitivul instanţei judecătoreşti , pentru amenzile , cheltuielile judiciare sau alte obligaţii fiscale .

BIBLIOGRAFIE:

Cristina Oneţ – Dreptul Finanţelor Publice , Partea Generală – Editura Lumina Lex , Bucureşti, 2005
Gheorghe Gavrilaş- Finanţe Publice , Universitatea „ Petru Maior” – Tg. Mureş , 2004
Legea nr. 571/2003- Codul Fiscal

[1] Cristina Oneţ, Dreptul Finanţelor Publice ,Ed. Lumina Lex ,Bucureşti , 2005, pag. 144-145

[2] idem, pag. 153- 154

Natura in primejdie!

Structura vietii sub impactul erei tehnologice

De fapt, problema raportului dintre om si mediul ambiant nu este noua.Ea a aparut o data cu cele dintai colectivitati omenesti, caci omel cu inteligenta si spiritul creator care il definesc, nu s-a multumit cu natura asa cum era ea, ci a pornit cu curaj si tenacitate la opera de transformare a ei potrivit nevoilor sale.Multiplicandu-se neincetat, specia umana a adaugat peisajului natural privelisti noi, prefacand mlastini si pamanturi intelenite in vai roditoare, tinuturi aride in oaze de verdeata, a creat noi soiuri de plante de cultura si a domesticit animale salbatice.Pana aici, echilibrul natural nu a avut de suferit decat, poate, pe arii foarte restranse, care nu puteau afecta ansamblul.

Cotitura a intervenit o data cu revolutia industriala si, mai cu seama, cu noua revolutie tehnico-stiintifica, gratie careia avioane si rachete brazdeaza, astazi, vazduhul si strapung norii, nave tot mai mari si mai puternice despica luciul marilor si al oceanelor, cascade de hidrocentrale transorma puterea apelor in salbe de lumina, in energie ce alimenteaza parcul de masini in crestere vertiginoasa.Intr-un cuvant, stiinta si tehnica moderna, sporind nemasurat puterea omului, au ridicat, in medie, nivelul de viata de pretutindeni.Dar reversul civilizatiei industriale este contemporane, al progresului material a fost si este inrautatirea mediului natural.Sub impactul dezvoltarii economice au fost poluate, mai mult sau mai putin grav, solul, apa si aerul, au disparut sau sunt pe cale de disparitie multe specii de plante si animale, iar omul este confruntat la randul lui cu diverse maladii cauzate de poluare, fenomen ce cuprinde astazi toate tarile si continentele.Efectele ei sunt resimtite pana si peintinderile, pana ieri imaculate, ale Antarcticii.S-a calculat ca in timp de un deceniu, devierile civilizatiei au provocat mediului natural pagube mai mari decat intr-un mileniu.

Solul inseamna nu numai hrana

La inceputul erei neolitice, numai aproximativ zece milioane de oameni actionau asupra naturii, cu unelte primitive care practic nu lasau urme cat de cat sesizabile.La mijlocul secolului trecut, deci nu la mult timp dupa declansarea revolutiei industriale, numarul locuitorilor globului ajunge la un miliard, dar deteriorarea mediului nu cunoaste inca manifestari preocupante, cu exceptia anumitor perimetre din unele tari occidentale – incepand cu Anglia – care au urcat primele in “trenul industrializarii”, gratie in primul rand masinii cu abur.

Poluarea ca problema globala este apanajul secolului nostru, mai precis al ultimelor trei decenii, timp in care populatia lumii a crescut de la 5 la 6 miliarde de locuitori.Sunt multi sau putini ? Exercita oare numarul lor cu adevarat o “presiune demografica” asupra mediului inconjurator ? Iata intrebari ce-i framanta deja pe demografi, economisti, medici si alti specia-listi, ca si pe oamenii politici.Problema care i-a preocupat pe specialisti de-a lungul timpului a fost, de fapt, aceea daca se poate asigura hrana suficienta populatiei si doar in ultimile decenii si-au indreptat atentia asupra unui aspect care s-a dovedit a fi la fel de important : degradarea mediului ambiant prin poluare, eroziune si alte fenomene, datorate actiunii, voite sau nu, a omului, proces ce afecteaza nu numai posibilitatile de procurare a hranei, ci si alte aspecte ale existentei umane, incepand cu sanatatea.

Nu incape indoiala ca solul este capitalul cel mai pretios de care omul dispune pentru satisfacerea nevoilor si ambitilor sale.La urma urmelor, cel putin pana la inventarea fotosintezei artificiale, cu totii depindem de stratul subtire si roditor de la suprafata Pamantului, de unde se extrag totalitatea resurselor necesare vietii.Or, unul din marile paradoxuri este acela ca omul tinde sa-si pericliteze izvorul vietii si al fortei din nestiinta, lacomie, neglijenta sau din alte cauze.Asa se face ca, in timp ce tehnicile moderne ii ingaduie sa introduca in circuitul productiv milioane de hectare de teren, ce pana ieri erau socotite inerte pe vecie, in paralel alte milioane de hectare dintre cele aflate in productie devin improprii cultivarii, datorita tot actiunii omului.De cand omul a inceput sa lupte impotriva naturii, suprafata deserturilor a crescut cu un miliard de hectare si procesul avanseaza intr-un ritm accelerat.Se cuvine sa adaugam ca, in fiecare an, zeci de milioane de hectare de soluri productive sunt “devorate” de drumuri, de uzine si de orase, tot atatea secvente ale duelului inegal dintre frunza verde si asfalt.

De cand primul topor primitiv a doborit intaiul arbore, padurile au pierdut jumatate din intinderea lor, in timp ce omenirea in acest rasimp s-a multiplicat de sute sau chiar mii de ori.Distrugerea padurilor, carora li se datoreste in cel mai inalt grad stabilitatea si calitatea a trei elemente fundamentale ale vietii oamenilor – solul,aerul si apa – s-a soldat de-a lungul timpului cu efecte dezastruoase.Padurilor le revine un rol insemnat in fixarea stratului, relativ subtire, de sol fertil, mediul germinativ al masei vegetale.

Despaduririle masive au inmormantat sub dune de nisip infloritoare civilizatii nu numai in nordul Africii, ci si in Asia, iar in unele parti ale Europei au impins dezgolirea muntilor si dealurilor pana la limite vecine cu calamitatea.

Deseuri tinere

Reimpadurirea e inca un cuvant prea nou si efectele ei prea mici pentru a rascumpara greseala multimilenara care a determinat disparitia a jumatate din arborii planetei.Desigur, in aceasta privinta calculele sunt foarte precare.Recurgem totusi la unele, care, indiferent cat de mare e aproximatia, ne spun cate ceva.La sfarsitul Imperiului roman, Peninsula Iberica era acoperita cu paduri viguroase de la Biscaya pana la stramtoarea Gibraltar si ar fi avut o populatie aproape dubla fata de cea de azi, cand au ramas doar vreo cinci la suta din fostele paduri.

In afara de protejarea solului, padurea exercita cea mai puternica actiune purificatoare asupra aerului , absorbind bioxidul de carbon si restituindu-l sub forma atat de necesarului oxigen.Din cele 14-16 miliarde de tone de bioxid de carbon lansate anual in atmosfera prin arderea combustibililor, plus cele provenite din respiratia oamenilor si animalelor, doua treimi sunt absorbite de paduri, acei “plamani verzi” ai Pamantului, carora le datoram atat de mult.

Nu mai putin important este rolul padurii ca factor de regularizare a cursurilor raurilor.De asemenea, padurea este menita sa asigure cerintele de agrement si turism, tot mai accentuate in conditiile vietii moderne, ambianta biofizica indispensabila localitatilor balneoclimaterice, conservarea multor specii de plante si animale foarte utile etc.

Intr-un cuvant, fara paduri suficiente, dezvoltarea si, la urma urmelor, viata insasi nu sunt posibile.Astazi, cand padurile ocupa cam o treime din suprafata uscatului (circa 4 miliarde de hectare), pe plan modial isi face loc parerea ca aceasta reprezinta un minimum necesar,sub care omenirea nu-si poate permite sa coboare.In conditiile cand raman de rascumparat fata de padure greseli multe si vechi, cand un singur automobil, parcurgand 1000 de kilometri, consuma o cantitate de oxigen suficienta unui om pe timp de un an, iar raurile dezlantuite fac tot mai mari ravagii, spaland nemilos ce a mai ramas din fertilitatea solului, exploatarea nerationala a resurselor forestiere a devenit un lux prea scump.

Reversul civilizatiei urbane: muntii de deseuri

Paleta surselor de degradare a solului este vasta, insa partea cea mai vizibila si aflata la indemana intelegerii oricui priveste acumularea unei enorme cantitati de reziduri de tot felul.Imaginea haldelor de deseuri din jurul uzinelor si impresionanta productie de gunoi din centrele urbane sunt numai doua din aspectele acestui fenomen nociv.Gunoi a existat dintotdeauna, dar notiunea aceasta, ca si atatea altele, si-a modificat serios continutul.Pentru gospodariile taranesti traditionale si deci pentru localitatile rurale, gunoiul insemna aproape exclusiv resturi vegetale nefolosite de animale, care putrezeau in cateva luni, pentru ca iarna sau primavara sa fie imprastiate pe camp pentru fertilizare.Exista practic o reciclare naturala completa ce se consuma aproape la fel si in perimetrul oraselor, ale caror periferii nu se deosebeau cine stie cat de felul de viata de la sate.

Cu totul altfel stau lucrurile intr-o lume a industrializarii si urbanizarii vertiginoase , cand doi din cinci locuitori ai globului traiesc deja in orase – fata de unul din sapte la inceputul secolului.In plus, prolifereaza orasele mari si foarte mari, ajungandu-se ca acela cu peste un milion de locuitori sa depaseasca 200.Or, dupa calcule aproximative, fiecare locuitor din orasele europene “produce” mai bine de 1.5 Kg de gunoi pe zi, iar in S.U.A de vreo trei ori mai mult.De obicei, drumul gunoiului sfarseste la periferia orasului, in gropi existente sau pe locuri virane, unde se acumuleaza in gramezi imense, acceptate ca servituti inevitabile, uratind peisajul, poluand solul, aerul si apele subterane.Si mai grav e ca o buna parte din aceste gunoaie, indeosebi materialele plastice, sunt extrem de rezistente la actiunea bacterii-lor si, practic, nu se recicleaza pe cale naturala.

Evacuarea rudimentara a gunoaielor a inceput sa puna serioase proble-me in zonele puternic urbanizate din Occident inca de acum mai bine de o suta de ani.In 1870, in Anglia, si in 1892, in Germania, pentru marile orase s-a introdus incinerarea gunoaielor, cu valorificarea partiala a caldurii pentru producerea de abur si curent electric.Sistemul de incinerare s-a extins si per-fectionat mult, optandu-se pentru arderea centralizata in mari uzine, mai avantajoasa pentru marile orase.

Preocupanta ramane nu numai problema asigurarii salubritatii in perime-trele urbane si in vecinatatea lor.Astazi, plugurile tractoarelor scot deseori la iveala ambalaje de plastic si cutii de conserve, in primul rand pe terenurile arabile din jurul centrelor urbane, dar si in alte parti.Prezenta acestor obiecte aruncate si a multor altora se intalneste, din pacate, si in poienile muntilor, si pe malul raurilor sau pe litoralul marin, cam peste tot unde oraseanul “eva-deaza” in sanul naturii, fara a renunta macar pentru scurt timp la comodita-tile locuintei si la gestul reflex de a arunca resturile.

„Infernuri ecologice”

Prin arderea a aproape opt miliarde de tone de combustibil conventional se arunca anual in atmosfera aproximatim un miliard si jumatate tone de cenusa, praf si gaze.Pe langa arderea combustibililor – carbune, petrol, lemn, gaze naturale – probleme asemanatoare creeaza si alte industrii, indeosebi chimica, metalurgica, unele ramuri constructoare de masini, industria ali-mentara etc. – ca si circulatia automobilelor, avioanelor, trenurilor,vapoa-relor etc.

Abstractie facand de unele unitati industriale plasate in plina natura, grosul poluarii atmosferice provine din orase, caci aparitia industriei fie ca are loc in orase, fie creeaza ulterior orase.Asa ca primele victime sunt orasenii.Exista de acum un numar apreciabil de “infernuri ecologice”, perimetre urbane unde noxele industrializarii se fac simtite prin efecte combinate : aer viciat, zgomot, aglomeratie.In asemenea locuri – cum sunt orasele San Paulo, Ciudad de Mexico, Detroit, Callacuta, Los Angeles, New York – procentul de imbolnaviri ale cailor respiratorii, inclusiv cancerul pul-monar, este de cateva ori mai mare, inregistrandu-se, de asemenea diversi alti factori de risc pentru sanatatea oamenilor, si nu numai a acelora ce locuiesc la orase.Abordand aceasta problema, specialistii considera ca, pe langa reducerea prin toate mijloacele a surselor de poluare, si, daca se poate, chiar eliminarea totala a unora dintre ele, insanatosirea aerului este de neconceput fara aportul decisiv al ariilor verzi.

Nostalgia apei de izvor

Dar daca aerul, asa cum este, deocamdata poate fi respirat pretutindeni pe gratis, nu acelasi lucru se intampla cu apa potabila, care pentru citadini are de mai multa vreme un pret.Si inca in continua crestere.Caci apa, acest al doilea element in ordinea urgentelor omenesti, dupa aer, a devenit si el un produs industrial.In preajma marilor orase si unitati industriale apar instalatii uriase de “tratare” a apelor naturale, prin decantare, filtrare, serilizare de mai multe feluri etc.

La prima vedere, pare paradoxal sa vorbim de nevoia asigurarii apei pe o planeta care dispune de atata apa, incat s-ar putea inunda complet cu un strat de 3 km grosime.Chestiunea e ca 97 la suta din apa globului este sarata, iar din restul de 3 la suta cea mai mare parte se afla in ghetari.Rezulta ca populatia lumii are la dispozitie pentru consumul personal si pentru activi-tatile sale economice numai in jur de 1 la suta din volumul de apa dulce, respectiv cea din rauri, fluvii, lacuri si din unele panze freatice.Chiar si asa, ar fi mai mult decat suficient pe ansamblu, numai ca, asa ca si la alte capitole ale inzestrarii naturale, apa e foarte neuniform repartizata pe intinderea globului, iar o mare parte din ea este de acum puternic poluata.In ansamblul poluarii, ponderea apelor uzate – menajere si industriale – este covarsitoare.

Daca la poluarea aerului imaginea-simbol este oferita de arborii “perforati” de “ploile acide”, la poluarea apei expresia caracteristica ar putea fi considerate “mareele negre”, adica poluarea, practic continua, cu petrol a marilor si oceanelor lumii, avand efecte dezastroase asupra florei si faunei marine.

NATURA IN PERICOL

Mediul si omul sunt doua cuvinte ce nu se potrivesc din nici un punct de vedere. Problema raportului dintre om si mediul ambiant nu este noua. Ea a apărut o data cu cele dintâi colectivitati omeneşti, caci omul cu inteligenta si spiritul creator care il definesc, nu s-a multumit cu natura asa cum era ea, ci a pornit cu curaj si tenacitate la opera de transformare a ei potrivit nevoilor sale.Multiplicandu-se neincetat, specia umana a adaugat peisajului natural privelisti noi, prefacand mlastini si pamanturi intelenite in vai roditoare, tinuturi aride in oaze de verdeata, a creat noi soiuri de plante de cultura si a domesticit animale salbatice.Pana aici, echilibrul natural nu a avut de suferit decat, poate, pe arii foarte restranse, care nu puteau afecta ansamblul.

miliard, dar deteriorarea mediului nu cunoaste inca manifestari preocupante, cu exceptia anumitor perimetre din unele tari occidentale - incepand cu Anglia - care au urcat primele in “trenul industrializării”, gratie in primul rând maşinii cu abur.

Poluarea ca problema globala este apanajul secolului nostru, mai precis al ultimelor trei decenii, timp in care populatia lumii a crescut de la 5 la 6 miliarde de locuitori. Sunt multi sau putini ? Exercita oare numarul lor cu adevarat o “presiune demografica” asupra mediului inconjurator ? Iata intrebari ce-i framanta deja pe demografi, economisti, medici si alti specia-listi, ca si pe oamenii politici.Problema care i-a preocupat pe specialisti de-a lungul timpului a fost, de fapt, aceea daca se poate asigura hrana suficienta populatiei si doar in ultimile decenii si-au indreptat atentia asupra unui aspect care s-a dovedit a fi la fel de important : degradarea mediului ambiant prin poluare, eroziune si alte fenomene, datorate actiunii, voite sau nu, a omului, proces ce afecteaza nu numai posibilitatile de procurare a hranei, ci si alte aspecte ale existentei umane, incepand cu sanatatea.

De cand primul topor primitiv a doborit intaiul arbore, padurile au pierdut jumatate din intinderea lor, in timp ce omenirea in acest rasimp s-a multiplicat de sute sau chiar mii de ori.Distrugerea padurilor, carora li se datoreste in cel mai inalt grad stabilitatea si calitatea a trei elemente fundamentale ale vietii oamenilor - solul,aerul si apa - s-a soldat de-a lungul timpului cu efecte dezastruoase.Padurilor le revine un rol insemnat in fixarea stratului, relativ subtire, de sol fertil, mediul germinativ al masei vegetale.

Cu totul altfel stau lucrurile intr-o lume a industrializarii si urbanizarii vertiginoase , cand doi din cinci locuitori ai globului traiesc deja in orase - fata de unul din sapte la inceputul secolului.In plus, prolifereaza orasele mari si foarte mari, ajungandu-se ca acela cu peste un milion de locuitori sa depaseasca 200.Or, dupa calcule aproximative, fiecare locuitor din orasele europene “produce” mai bine de 1.5 Kg de gunoi pe zi, iar in S.U.A de vreo trei ori mai mult.De obicei, drumul gunoiului sfarseste la periferia orasului, in gropi existente sau pe locuri virane, unde se acumuleaza in gramezi imense, acceptate ca servituti inevitabile, uratind peisajul, poluand solul, aerul si apele subterane.Si mai grav e ca o buna parte din aceste gunoaie, indeosebi materialele plastice, sunt extrem de rezistente la actiunea bacterii-lor si, practic, nu se recicleaza pe cale naturala.

pe malul raurilor sau pe litoralul marin, cam peste tot unde oraseanul “eva-deaza” in sanul naturii, fara a renunta macar pentru scurt timp la comodita-tile locuintei si la gestul reflex de a arunca resturile.

Prin arderea a aproape opt miliarde de tone de combustibil conventional se arunca anual in atmosfera aproximatim un miliard si jumatate tone de cenusa, praf si gaze.Pe langa arderea combustibililor - carbune, petrol, lemn, gaze naturale - probleme asemanatoare creeaza si alte industrii, indeosebi chimica, metalurgica, unele ramuri constructoare de masini, industria ali-mentara etc. - ca si circulatia automobilelor, avioanelor, trenurilor,vapoa-relor etc.

Abstractie facand de unele unitati industriale plasate in plina natura, grosul poluarii atmosferice provine din orase, caci aparitia industriei fie ca are loc in orase, fie creeaza ulterior orase.Asa ca primele victime sunt orasenii.Exista de acum un numar apreciabil de “infernuri ecologice”, perimetre urbane unde noxele industrializarii se fac simtite prin efecte combinate : aer viciat, zgomot, aglomeratie.In asemenea locuri - cum sunt orasele San Paulo, Ciudad de Mexico, Detroit, Callacuta, Los Angeles, New York - procentul de imbolnaviri ale cailor respiratorii, inclusiv cancerul pul-monar, este de cateva ori mai mare, inregistrandu-se, de asemenea diversi alti factori de risc pentru sanatatea oamenilor, si nu numai a acelora ce locuiesc la orase.Abordand aceasta problema, specialistii considera ca, pe langa reducerea prin toate mijloacele a surselor de poluare, si, daca se poate, chiar eliminarea totala a unora dintre ele, insanatosirea aerului este de neconceput fara aportul decisiv al ariilor verzi.

iar din restul de 3 la suta cea mai mare parte se afla in ghetari.Rezulta ca populatia lumii are la dispozitie pentru consumul personal si pentru activi-tatile sale economice numai in jur de 1 la suta din volumul de apa dulce, respectiv cea din rauri, fluvii, lacuri si din unele panze freatice.Chiar si asa, ar fi mai mult decat suficient pe ansamblu, numai ca, asa ca si la alte capitole ale inzestrarii naturale, apa e foarte neuniform repartizata pe intinderea globului, iar o mare parte din ea este de acum puternic poluata.In ansamblul poluarii, ponderea apelor uzate - menajere si industriale - este covarsitoare.

Natura in operele lui Eminescu

Ceea ce se numeste de obicei natura, adica aspecte geologice ,fauna si flora, se gaseste la Eminescu intr-un chip elementar.Nu varietatea e nota dominanta ci dimensiunea ,cantitatea.Aceasta e determinata prin puterea de a intimida constinta si a o elimina.Versurile contin numai notiunea simpla de de codru ,dar intr-o proportie colosala.Padurea noastra empirica are o durata limitata ,fiind supusa dezagregarii ,codrul eminescian insa “creste” peste marginile de timp ale domniilor , peste acelea ale raselor ,el este de veci.Imaginea aceasta egipteana de trainicie peste milenii ,determina dimensiunea microscopica a omului si desteapta acel sentiment tipic eminescian de nevoie de a se lasa in voia dinamicii firii.

Natura este intalnita in majoritatea operelor lui Eminescu, de cand era inca copil si pana cand si-a scris testamentul (“Mai am un singur dor”).Sederea mai lunga in codru poate duce la o adormire in codru sau chiar dorinta de moarte.

Eminescu isi aduce iubita in mijlocul naturii ,aceasta asteptandu-l pe malul lacului.Fuziunea dintre natura si dragoste este perfecta in “Sara pe deal”.Suavitatea, candoarea iubirii ,sperantele pe care le desteapta sunt stimulate de o ambianta in care accentele melancolice ,destul de rare ,sunt coplesite de atmosfera in general optimista, declansatoare de vitalitate.Arborele preferat de poet pentru aroma penetranta ,imbatatoare a florilor ,este teiul.Perechile eminesciene se lasa ingropate de ninsoarea florilor parfumate.Asa cum afirma Calinescu ,”Plopul ,copac clasic ,orasenesc ,da amintirilor o miscare lenta.(”din “Luceafarul” de la “Sub sirul lung de mandrii tei…Cu plete lungi ,balaie).In “Pe langa plopii fara sot” ,poetul reproseaza femeii indiferenta ,faptul ca nu raspunde chemarilor sale.Asa cum arata G.Ibraileanu ,tanarul timid tremurand sub fereastra iubitei se transforma in geniul constient de superioritatea sa.In “Luceafarul” ,acesta acesta adreseaza amare mustrari femeii pentru ca nu s-a ridicat la nivelul aspiratiilor sale ,preferand banalitatea existentei cotidiene.Atitudine intelectualista are Eminescu si in Scrisoarea V ,in care poetul este obsedat de incapacitatea femeiide a intelege pe creator ,caruia-I prefera un tanar monden ,imbracat dupa ultima moda si parfumat ,dar sec(“Tu cu inima si mintea poate esti un paravan…Opera croitoreasca si in spirit si in stofa.”).

Deosebindu-se de predecesorii sai:Bolintineanu si Alecsandri ,care compara femeia iubita cu o floare si cu o privighetoare ,in termenii secolului trecut “filomela” ,Eminescu evita banalitatea unor asemenea procedee ,privind-o ca pe o reprezentanta a erosului ,ca pe o Venus Anadyomene ,ca pe aceea care asigura prin iubire continuitatea vietii.O singura data Eminescu compara femeia cu o floare si atunci magistral ,realizand o imagine neegalata ,de o prospetime care contine parca efluviile unei noi geneze.(din “Atat de frageda”:”Atat de frageda te-asameni…In calea vieti mele iesi”).

Autorul prefera putin si alti copaci.Arinul ,copac salbatic se aseamana cu cornul de vanatoare pe care il evoca si Weber in freischutz(din “Peste varfuri’:”Peste varfuri trece luna…Melancolic cornul suna”.).

Subordonate codrului ca element central ,celelalte esente silvestre (bradul, stejarul, fabgul) capata nuante variabile in functie de contextul liric.

Daca codrul si lacul constituie acompaniamentul natural al iubirii ,luna plutind deasupra vastelor intinderi de apa formeaza cadrul adecvat ideilor filozofice.Transformarea naturii si a vietii ,reflectiile asupra mortii sunt privite din perspectiva selenara si oceanica.Meditatiile cu privire la aparitia si extintia universului sunt inaugurate de un vast preludiu ,de ampla invocatie de la inceputul Scrisorii I :”Luna tu ,stapan-a marii ,pe a lumii bolta luneci ,…Cind plutesti pe miscatoarea marilor singuratate!”.

In “Melancolie’ ,luna strabatand sirurile de nori deasupra “tinutului cu strambe cruci” constituie uvertura instrainarii poetului de viata si construieste totodata presentimentul mortii:”Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta…Ca de dureri straine?…Parca-m murit de mult”.

Din cauza tristetii si a singuratatii Eminescu vorbeste cu codrul caruia ii pune intrebari ca unui prieten.Prin raspunsurile sale codrul isi arata si el tristetea si povesteste cum sta si asteapata si mai auda oameni.(“Ce te legeni codrule?”).

Natura eminesciana ,grandios romantica in salbaticia ei ,in insula lui Euthanasius ,intrata in decreptitudine si putrefactie in gradina si casa din “Sarmanul Dionis” ,se prezinta liric sub multiple si variate aspecte.

Poetul Luceafarului a topit intr-o retorta uriasa elementele disperate la inaintasii sai ,sublimandu-le intr-un cristal de o perfectiune si stralucire neegalata pana astazi.

Bibliografie:-Sinteze de literatura romana si Istoria lit. romane vol.III

Natura este un iscusit creator

Pămîntul reprezintă o minunată îmbinare de bogăţii şi frumuseţi, cuprinse într-un imens muzeu natural. Minunăţiile greu de imaginat cum ar fi: arbori magnifici de 5000-6000 de ani, animale cu nume ciudate (kiwi, ornitoringul), căderi de apă gigantice cascadele Niagara, Victoria, Angel, unde forţele naturii s-au petrecut pe ele însuşi peisaje unice ca cele din Delta Dunării, Parcul Naţional Yellowstone, unde nu şti ce să admiri mai întâi, unde iscusitul meşter Natura a sculptat cele mai fantastice statui, din materialele cele mai diverse. Natura a creat aşadar opere de basm, deoarece peste tot ea are un farmec deosebit. Astăzi, mai mult ca oricând, aceste bogăţii trebuie ocrotite. După cum se ştie tot ceea ce ne înconjoară a rezultat în urma unor ample prefaceri, petrecute de-a lungul a milioane de ani. De la apariţia sa, omul a contribuit şi el, într-un anume fel, la aceste transformări. Uneori a pătruns nechibzuit şi consecinţele nu au întârziat să apară.

Astfel poluarea apei, tăierea pădurilor, păşunatul exagerat, exploatarea neraţională a resurselor subterane au provocat dispariţia mai multor plante, animale sau degradarea totală a unor regiuni. Defrişarea pădurilor, însoţită de o practicare intensă a vânătorii au avut ca urmare dispariţia a peste 100 de specii şi subspecii de animale. Nici plantele nu au scăpare deoarece unora frumuseţea florilor, altora harul lor tămăduitoare au făcut ca să fie culese şi culese până aproape de dispariţie. Din această cauză în multe ţări cu mulţi ani în urmă s-au introdus legi care să ocrotească natura, animalele, plantele şi care astăzi sunt valabile.

Yellowstone

Parcul se întinde pe teritoriile a trei state: Wyoming, Montana şi Idaho, ocupând o suprafaţă de 880.000 de hectare. Deoarece culoarea galben predomină în întreaga regine, formată din stânci, povârnişuri, văi şi dealuri, s-a dat şi parcului numele de Yellowstone. Localnicii îi spun «pământul minunilor»pentru că nicăieri nu întâlneşti atâta variaţie de ciudăţenie în peisaj.

Strânse, parcă, laolaltă de o mană vrăjită, piscuri înalte de peste 3 500 m se oglindesc în lacuri şi căderi de apă multicoloră.200 de gheţari şi 3 000 de izvoare fierbinţi amintesc vizitatorului de originea vulcanică a regiuni. Canioanele adânci şi sumbre, cu pietre ca nişte nestemate, felurit colorate, completează imaginea de basm a parcului.

Atracţia deosebită a parcului o prezintă gheizerii izvoare intermitente, fierbinţi , care ţâşnesc din pământ la anumite intervale. Cele mai cunoscute gheizere sunt Old Faithful care ţâşneşte cu regularitate la fiecare 66 minute, aruncând la 36-43 m înălţime o coloană de aproape 46.000 litri de apă şi Giant care aruncă apă la cea mai mare înălţime de 70 m erupţia sa este neregulată între 3 zile şi 3 luni. Alte gheizere ţâşnesc neîntrerupt aruncând apa sub formă de rozete, evantai, focuri de artificii. Din vârful unui munte curg vijelios la vale sute de izvoraşe mineralizate. În calea lor depun carbonaţi şi silicaţi învăluind muntele cu o armură de marmură şi alabastru. Parcul adăposteşte şi vulcani noroioşi. Este un paradis al păsărilor şi animalelor precum: lebedele, vulturul-pescar, pelicanul-alb, cirezile de bizoni, căprioara-cu-coadă-albă, antilopa, veveriţe, jderul,etc.Ca imaginea să fie complectă transpuneţi această lume animală în decorul sălbatic al pădurilor şi poienilor.

Niagara

Unul dintre cele mai extraordinare, mai splendide şi mai uluitoare cascade ale lumii. Cascada Niagara este compusă, de fapt, din două cascade situate de o parte şi de alta a frontierei dintre Canada şi America: Horseshoe Falls (potcoavă de cal), pe teritoriul canadian şi American Falls, pe teritoriul Statelor Unite. Prin cascade trec circa 6.000 m³ de apă pe secundă. Canada limitează însă debitul apei ce poate fi întrebuinţat pentru producerea de energie electrică deoarece poate dăuna frumuseţii cascadei, măreţ monument şi giuvaier naturii. La căderea serii putem asista la un spectacol magnific, zeci de reflectoare îşi aruncă luminile colorate asupra perdelei de apă. Întreaga cădere de apă devine o imensă bijuterie împodobită cu diamante, safire, rubine, şi smaralde. Dar Niagara este sortită pieirii. Masa enormă de apă ce cade peste pragul de calcar muşcă din el, şi astfel cascada se retrage mereu spre lacul Erie, cu mai bine de metru pe an. Geologii spun că în ultimii 12.000 de ani, cascada s-a retras cu circa 11 kilometri, ajungând pe locul unde este astăzi. Spectaculara cascadă pune în lumină aspectele cele mai frumoase ale celor patru anotimpuri ale anului.

Grand Canyon

Fără îndoială cel mai grandios monument al naturii din S.U.A., şi poate din lume. Închipuiţi-vă o tăietură în scoarţa Pământului unde vedem alcătuirea sa internă, până la o adâncitură de 2.000 m. Asociaţi aceste imagini culori deosebite, reliefuri ciudate, panglica argintie a râului Colorado ce se strecoară pe fundul văii. Canionul este opera râului Colorado, care a decurs de milioane de ani a tot săpat şi a transportat materialul adâncindu-şi albia.Ca într-o carte se poate citi istoria Pământului din această zonă privind pereţii canionului. Sunt vizibile schimbările geologice survenite de-a lungul timpului, descoperind ridicări şi coborâri ale scoarţei terestre, eroziuni, formarea unei mării interioare, urme ale plantelor şi animalelor de mult dispărute. Ajuns în regiunea canionului, călătorul rămâne uimit de ceea ce vede: straturi divers colorate, peisaje dominate de creste dinţate, turnuri ca de cetate, prăpăstii înfricoşătoare, stânci cioplite de vânt şi de ploaie în cel mai fantastic chip, iar printre toate, jocul de umbră şi lumină al razelor de soare.