~RASISM~

Niveluri si logici ale rasismului

Rasismul este o conceptie social-politica antistiintifica si reactionara care sustine ideea nefondata a inegalitatii biologice si intelectuale a raselor, precum si caracterul determinant, in istorie, al particularitatilor rasiale ale oamenilor, al luptei dintre rase [fr. Racisme, rus. rasizm]

In anumite experiente istorice, rasismul se manifesta slab, limitat, secundar si uneori este mai corect sa vorbim de xenofobie sau tensiuni interculturale decit de rasism propriu-zis. In altele, din contra, el matura totul in calea sa, structureaza viata politica si sociala, insufleteste schimbarile, cuceririle, razboiul. De aceea, nu este inutil, pentru inceput, sa schitam un tablou de ansamblu, fara nici o pretentie conceptuala, dar in interiorul caruia vom putea recunoaste diferite niveluri ale fenomenului, diverse modalitati de integrare, de prezenta si intensitate a formelor sale elementare pentru ca, pornind de aici, sa reperam principalele axe in jurul carora vom elabora o reprezentare analitica a fenomenului.

1. Spatiul empiric al rasismului

Intr-o prima aproximatie, putem deosebi patru niveluri ale rasismului:

a) la un prim nivel, este mai corect sa vorbim despre infrarasism decit despre rasism constituit. In acest caz, fenomenul este in acelasi timp minor si aparent dezarticulat. Se remarca prezenta doctrinelor, propagarea prejudecatilor si a opiniilor, adeseori mai degraba xenofobe decit cu adevarat rasiste, sau legate mai mult de identitati comunitare decit rasiste. Violenta poate sa apara, difuza, foarte localizata; segregarea se poate contura atit in forma sociala, cit si rasiala, de exemplu in jurul unor enclave, in care mizeria si somajul rivalizeaza cu marginalizarea grupurilor etnice; discriminarea se intilneste ici si colo, in citeva institutii, unde e considerata totusi o problema minora, jenanta, sau e stigmatizata cu repeziciune. In aceasta faza, nu este foarte clar stabilita comunicarea infrarasismului de la o forma la alta; fiecare din aceste forme pare sa apartina unei logici autonome; de exemplu, nu pot fi percepute cu claritate legaturile dintre activitatea unor ideologi relativ marginali si emergenta unor acte de violenta izolate, promovate de indivizi sau de mici grupuri aparute in urma unor circumstante mai mult sau mai putin fortuite si cu idei extrem de putin elaborate.

b) La un al doilea nivel, rasismul ramine tot fragmentat, dar este deja mult mai precis sau mai manifest. El apare ca atare, exprimat cu claritate, masurabil de pilda in sondajele de opinie. Doctrina este mai raspindita, ea inspira publicatii numeroase, anumite cercuri, grupuri de influenta. Violenta mai frecventa, suficient de repetitiva ca sa nu fie privita ca fenomen secundar, actiune a unor dezechilibrati, efect al unei situatii in mare masura intimplatoare, al unei conjuncturi foarte speciale. Segregarea sau discriminarea sint si ele marcate, perceptibile in diferite domenii ale vietii sociale sau inscrise vizibil in spatiu. Ansamblul este coerent, dar pare inca fragmentat, ca si cum un acelasi imbold ar traversa societatea, fara a gasi insa liantul care sa determine unitatea concreta a diferitelor sale expresii.

c) Acest liant apare la un al treilea nivel, cind rasismul devine principiul de actiune al unei forte politice sau parapolitice; cind devine el insusi politica, insufletind dezbateri si manifestari de violenta mobilizind sectoare ample ale populatiei, creind contextul favorabil unei violente amplificate sau utilizind el insusi aceasta violenta ca instrument intr-o strategie de preluare a puterii. Miscarea politica aflata in acest stadiu capitalizeaza opiniile si prejudecatile, dar, in egala masura, le orienteaza si le dezvolta; ea se prevaleaza de elementele doctrinare care inceteaza sa mai fie marginalizate, atrage intelectuali autentici, se inscrie intr-o traditie ideologica sau o creaza, facind in acelasi timp apel la masurile concrete discriminatorii sau la un proiect de segregare rasiala.

d) In sfirsit, ultimul nivel este atins din momentul in care statul insusi se organizeaza pe baza unor orientari rasiste, dezvolta activitati politice si programe de excludere sau de discriminare masiva, face apel la savanti sau intelectuali care sint chemati sa contribuie la acest efort, mobilizeaza resursele sistemului judiciar pentru a-si afirma categoriile rasiale, structureaza institutiile in functie de aceste categorii. Rasismul devine total daca cei care conduc statul reusesc sa-i subordoneze totul: stiinta, tehnica, institutiile, dar si economia, valorile morale si religioase, trecutul istoric, expansiunea militara; daca aceasta patrunde in toate domeniile vietii politice si sociale, la toate nivelurile, fara dezbatere sau contestare posibila. Este total, penru a utiliza un alt termen, in masura in care determina fuzionarea unor elemente diferite intr-o dinamica unica si declaseaza tot ceea ce acorda grupului circumscris rasial un loc, chiar dezavantajat, in societate. Ca imagine sociologica, rasismul total nu este desavirsit decit atunci cind personifica statul. El poate fi insa intilnit in grupuri care functioneaza dupa modelul sau, reproducindu-i principiul la scara redusa si, de aici, intr-un registru in acelasi timp terorist si sectar.

Astfel reprezentat, spatiul empiric al rasismului nu permite in sine confirmarea sau infirmarea ipotezei unei unitati fundamentale a fenomenului. Este evident ca rasismul fragmentat si infrarasismul compun, dar nu putem deduce de aici ideea unei diferente intre formele elementare care-l compun si nici de aici ideea unei diferente ireductibile, de fond, intre aceste forme; de fiecare data cind trecem de la un nivel la altul, percepem in mod clar diferite grade de importanta sau intensitate, dar nu putem inca spune daca acestea ne interzic sau nu sa gindim fenomenul ca pe un fenomen continuu.

2. Fragmentare si fuziune

Cu toate acestea, putem acum introduce un prim principiu de diferentiere analitica, ce se bazeaza pe un criteriu fundamental, care este caracterul direct politic sau nu al rasismului. Totul se schimba din momentul in care rasismul este un fenomen politic specific si, mai mult, de stat. Trecerea in domeniul politicului nu modifica fundamental continutul rasismului, ci, mai degraba, postuleaza diferenta sau ierarhia unor presupuse rase umane. Asa se unifica practici, discursuri si efecte care, altfel, nu si-ar putea gasi o modalitate de regrupare. Rasismul fragmentat si, a fortiori, infrarasismul trebuie, din acest punct de vedere, deosebit categoric de rasismul politic si, in cazurile extreme, de tendinta catre fuziune.

Fragmentat, rasismul poate patrunde in institutii, poate da loc la violenta, poate alimenta propuneri doctrinare sau curente de idei; el poate fi extrem de raspindit, in special sub forma prejudecatilor. Poate genera comportamente colective - sau se poate solda cu o segregare de fapt.
In manifestarile sale cele mai puternice, rasismul, inscris in structura sociala, poate sa constituie un principiu central de stratificare, sa devina indisociabil de raporturile de dominare. Dar, atita timp cit nu se ridica la nivel politic, atita timp cit nu se loveste de acesta fara a gasi o deschidere, atita vreme cit nu gaseste agentii institutionalizarii sale active - intelectuali, lideri religiosi si, mai ale, miscari politice -, nu poate deveni o forta de mobilizare.

Pe de alta parte, rasismul politic e purtator de proiecte, programe, El sintetizeaza elemente difuze care constituie rasismul fragmentat, dar, mai ales le structureaza ideologic, le da un sens inedit, o raza mai mare de actiune, le usureaza transformarile, radicalizarea, dezvoltarea.

El legitimeaza acte si practici care pot fi preexistente, dar care gasesc conditii favorabile si un climat propice. Chiar daca violenta nu este determinata explicit sau direct de rasism, contextul respectiv o autorizeaza si o alimenteaza; nu este deplasata, iar cel care o promoveaza stie ca nu e singurul stapinit de acest fel de sentimente. Violenta nu poate fi disociata de pozitii mai generale care au dobindit o anumita reprezentativitate. Rasismul politic suprima, mai mult sau mai putin, distanta care separa, in cadrul rasismului fragmentat, gindirea si faptele, constiinta si actiunea, ideea si realizarea ei. Suprimind aceasta distanta, se creeaza conditiile pentru o dinamica noua. Fuziunea rasismului total reprezinta momentul privilegiat in care fenomenul pare sa fi devenit o forta irezistibila, o logica de actiune nelimitata, fara frontiere.

Totusi, trebuie sa precizam ca si acest moment poate fi depasit, nu numai pentru ca actorul intimpina obstacole exterioare, dar si pentru ca, devenit logica de actiune, rasismul distruge elementele pe care a fost construit si dezvoltat. Astfel, in cazul nazismului, jonctiunea dintre domeniul stiintific si cel politic a produs mai intii o interactiune careia i se pot imputa "atrocitatile comise in numele ameliorarii rasei" si care a fost cu atit mai decisiva, cu cit nu lasa loc nici unei dezbateri, nici in domeniul stiintific, nici in cel politic. Savantii insa, care initial gasesc avantaje extraordinare in apropierea puterii - macar in ce priveste resursele, posibilitatile de cercetare, de cariera -, trebuie, in egala masura, sa garanteze sau sa valideze practici nestiintifice; ei sunt supusi supravegherii si controlului si, deseori, mediocrii sau chiar sarlatanii, dobindesc greutate si prestigiu in detrimentul celor mai buni. Benno Muller-Hill a descris foarte bine acest proces, care duce la pervertirea si apoi la negarea stiintei - de pilda, in cazul psihiatrilor, a caror vocatie este de a-i vindeca pe bolnavii mintali, dar care sunt folositi pentru a-i steriliza si, mai ales, pentru a-i elimina. Meseria lor isi pierde ratiunea de a fi si, in mod concret, "pentru psihiatrii din spitalele regionale, pierderea pacientilor determina suprimarea unor paturi, a unor servicii si, mai adesea, disparitia intregii institutii si, o data cu ea, a postului respectiv si a puterii".

Prejudecati, discriminare, segregare, violente sau doctrine par uneori atit de indepartate una de alta, incit, intr-o prima analiza nu putem decit sa constatam distanta care exista intre ele si, la limita, sa o consideram un paradox, pe care un studiu al lui Richard T. LaPiere(„Psihosociologie”, scris in colaborare cu Paul R. Farnsworth) il ilustreaza in manualele de psihosociologie. Intr-un articol aparut in 1934, LaPiere povesteste cum, trebuind sa calatoreasca in numeroase state din America, in compania unui cuplu de chinezi, s-a oprit, impreuna cu ei, in 184 de restaurante si 66 de hoteluri, fara sa intimpine vreun refuz, cu o singura exceptie, si aceea ambigua. Dar, cind a adresat prin posta tuturor restaurantelor si hotelurilor respective un chestionar referitor la obiceiurile lor, mai mult de 90% dintre cei care au raspuns au precizat ca, daca ar trebui, n-ar servi chinezi. Confirmat de alte studii concepute in acelasi sens, studiul lui LaPiere nu pune in evidenta o contradictie paradoxala. De fapt, aceasta ilustreaza perfect afirmatia noastra conform careia doar patrunderea rasismului la nivel politic si de stat asigura coeziunea fenomenului - care ramine altfel fragmentat si, la limita, contradictoriu. Acest fapt a fost perceput foarte bine de Gordon W. Allport, care, in comentariul sau despre experienta lui LaPiere, formuleaza ipoteza ca "atunci cind exista un conflict clar intre lege si constiinta, pe de o parte, si obicei si prejudecata, pe alta parte, discriminarea este practicata in principal pe cai indirecte si ascunse, si mai putin in situatii de confruntare deschisa, care ar da nastere la situatii neplacute".

Rasismul formeaza un sistem, afirma cu tarie un autor important cum este Colette Guillaumin, pentru care "sensul nu exista in sine, ci rezida in actul concret"; "doctrina nu poate fi seaparata de faptele materiale"; "teoria si comportamentul isi au radacinile intr-un sistem de semne comun, desi mediatizat in registre diferite ".

In cazul rasismului fragmentat insa, sistemul despre care vorbeste Guillamin este dezarticulat, exprimarea sensului frinata de absenta unor conditii politice favorabile, actele concrete sint mascate, sensul lor distorsionat, iar relativa disjunctie dintre teorie si comportament, chiar daca ele decurg din aceleasi semnificatii profunde, interzice emergenta unor procese care nu dobindesc forta si specificitate decit dupa reconcilierea si unificarea politica a sensului si actiunii, a doctrinei si faptelor materiale, a teoriei si comportamentului.

Adesea, in limbajul curent, se afirma existenta unei continuitati care duce, de exemplu, de la cea mai mica afirmatie antisemita pina la Auschwitz si camerele de gazare. Acest postulat ignora cit de radicala este schimbarea pe care o implica trecerea in politic si rolul fundamental pe care il joaca agentii acestei treceri. Lucrul cel mai nelinistitor, intr-o societate, nu este existenta unor actori politici susceptibili de a ajuta rasismul sa treaca dincolo de punctul in care devine o forta de mobilizare colectiva, capabila ea insasi eventual sa ajunga pina la puterea de stat. Astfel de actori pot fi chiar de la inceput, in mod deschis si fundamental, rasisti, dar aceasta nu reprezinta o conditie necesara. E suficient ca actiunea lor sa poarte in germene un proiect rasist, initial chiar foarte limitat sau accesoriu, pentru ca, pe parcursul timpului, acest germene sa dea roade otravite. De aceea, in special populismul politic - care combina tot felul de semnificatii intr-un echilibru instabil, in general cu un spatiu limitat pentru o tematica rasista - reprezinta un pericol atit de mare; intr-adevar, evolutia sa poate foarte bine sa duca la o predominanta sporita a rasismului, in detrimentul altor semnificatii care s-au dovedit putin sau insuficient operante.

3. Diferenta si inegalitate

La inceputul anilor optzeci, prin continutul si titlul sau, o lucrare a lui Martin Barker lansa in Anglia notiunea de "noul rasism". Discursul "noului rasism", conform lui Barker, este un element al revizionismului ideologic la care a recurs Partidul Conservator in anii saptezeci; aceasta ii permite sa-si concentreze atentia asupra imigratiei, percepute ca un factor de distrugere a natiunii britanice si teoretizarea ideii care afirma ca fiecare comunitate nationala sau etnica e o expresie specifica a naturii umane, nici superioara, nici inferioara, ci diferita.

In acelasi mod, Pierre-Andre Taguieff a putut sa constate, in Franta, afirmarea unui rasism "diferentialist": la nivel doctrinar, prin lucrarile grupului GRECE si ale acelui "Club de l’Horloge", inca din anii saptezeci; in domeniul politic, il regasim in discursul identitar si in promovarea dreptului la diferenta de identificare, asa cum e structurat de Frontul national, intr-un mod national-populist destul de apropiat de ceea ce spune Barker referitor la Partidul Conservator britanic.

Aceasta activare a unei teme care nu este chiar noua, deoarece poate fi intilnita in pozitiile cele mai radicale ale sustinatorilor relativismului cultural, inca de la inceputul acestui secol, insista asupra legaturii dintre cultura, comunitate si rasism. Asa cum a aratat Tanguieff foarte clar, ea are imensul merit de a introduce o noua distinctie analitica, nu prin opunerea a doua niveluri - cel politic si cel infrapolitic - ale rasismului, ci punind in evidenta existenta a doua "logici de circumscriere rasiala", a unor "serii" posibile: "autocircumscriere rasiala/ diferenta/ purificare-epurare/ exterminare",pe de o parte, "heterocircumscriere rasiala/ inegalitate/ dominare/ exploatare", pe de alta.

Aceasta distinctie, in care lasam de o parte opozitia contestabila dintre auto si hetero circumscriere rasiala, e fundamentala: vizeaza, la nivelul ei cel mai profund, ipoteza unitatii rasismului. Ea poate fi transcrisa in doua registre: in termeni de istorie si analiza a ideilor si ideologiilor, precum si in termeni sociologici.

Intr-adevar, in primul registru, ea ofera imaginea unui cuplu, format din doua axe opuse din toate punctele de vedere. Cuplu clasic, care nu se refera doar la rasism, fiind construit din abordarea universalista, a carei versiune este data de gindirea evolutionista, si abordarea relativista, exprimata, bunaoara, de o anumita antropologie culturala sau de istoricismul care domina filozofia germana din veacul al XIX-lea. Din aceasta perspectiva, nu exista un singur rasism, ci doua. Primul considera ca nu exista decit un singur criteriu universal: cel al rasei dominante, careia toate celelalte rase nu pot decit sa i se supuna in cadrul unor raporturi de dominare; cel de-al doilea, postuleaza ca sint tot atitea criterii universale ca si culturi, iar, in spatele fiecarei culturi, rase.

Nu putem ierarhiza sau compara criterii universale, care reprezinta fiecare tot atitea amenintari potentiale pentru celelalte, iar rasismul nu mai inseamna, in acest caz, raporturi de dominare, ci mai degraba izolare, excludere si, la limita, distrugerea raselor considerate amenintatoare. Promovarea celor doua logici ale rasismului reprezinta un aport decisiv pentru cei care vor sa inteleaga anumite paradoxuri ale istoriei. Astfel, de pilda, anumiti ginditori rasiali din secolul al XIX-lea - Gobineau, Le Bon, Broca - au fost ostili colonizarii, care instaura un rasism inegalitar, dar risca, in egala masura, sa favorizeze metisarea si sa mearga impotriva unor pozitii diferentialiste.

Intr-un al doilea registru, distinctia dintre rasismul de diferenta si rasismul de inegalitate trimite la cazuri mult mai generale, pe care sociologii le cunosc bine, la doua mari familii de probleme pe care acestia au invatat de multa vreme sa nu le mai confunde. Intr-adevar, ideea de inegalitate nu este decit o formulare printre altele a diviziunii unei societati si a raporturilor sale de dominare; din contra, cea de diferenta, este in legatura cu unitatea unui corp social sau a unuia dintre subansamblurile sale, fie ca e desemnata in termeni generali de cultura, de comunitate si de identitate, fie in termeni mai precisi de natiune, de religie si, la limita, de rasa. A recunoaste ca exista doua logici ale rasismului inseamna in acelasi timp a recunoaste ca exista doua logici de actiune: una comandata mai degraba de actiunea unei societati asupra ei insesi, de conflictele sale sociale, de fenomenele sale de stratificare, de mobilitate ascendenta si descendenta; cealalta, mai apropiata de miscarile comunitare, de apeluri la omogenitate, la puritate, la expulzarea elementelor eterogene si diferite. Pentru a relua vocabularul sociologiei actiunii, asa cum a fost dezvoltata de Alain Touraine, aceasta inseamna stabilirea unor legaturi teoretice - care nu ar trebui totusi simplificate la maximum - intre rasism inegalitar si actiune sociala, pe de o parte, rasism diferentialist si actiune istorica, pe de alta. Faptul ca independenta conceptuala a celor doua axe trebuie marcata nu inseamna ca, in mod necesar, acestea functioneaza separat in practica istorica, ci din contra.

Numeroase experiente combina logica diferentei cu cea a inegalitatii fie juxtapunindu-le, fie cautind sa le integreze intr-o aceeasi formula politica - cum a fost cazul apartheid-ului pina la sfirsitul anilor optzeci.

De asemenea, se constata ca uneori ca una din cele doua logici succede celeilalte si ca, de exemplu, o forma de rasism inegalitar, bazat pe raporturi de exploatare economica, lasa locul unui rasism de identitate, cind aceste raporturi se dizolva. Toate acestea ne conduc la o ultima serie de observatii. Daca, aproape totdeauna, rasismul combina inferiorizarea si diferentierea, asta se datoreaza faptului ca atit una, cit si cealalta sint determinate, mai mult sau mai putin, de mecanisme.

Rasism in Romania

1. Aprecieri generale

De departe cea mai acuta problema de discriminare si rasism in Romania este cea a romilor, sau a tiganilor, cum sunt numiti adesea. Din perspectivã etnica, societatea romaneasca este incarcata de discriminare si prejudecati anti-roma. Severul declin economic, afectand societatea romaneasca in totalitate, a avut un impact major asupra comunitatilor de romi. Dar saracia romilor este combinatã cu un fenomen de excludere avand adanci radacini sociale si politice, cu persistenta modelelor de comportament discriminatoriu si aducator de prejudicii al majoritatii populatiei in, practic, fiecare context social si politic, si cu lipsa unei protectii legislative efective.

Romania a ratificat multe dintre principalele documente internationale care sustin dreptul minoritatilor, iar Constitutia Romaniei interzice expres discriminarea si garanteaza egalitatea de sanse pentru toti cetatenii romani. Cu toate acestea, punerea in aplicare a acestor principii a fost facuta cu poticniri si exista putine politici publice efective avand ca scop realizarea egalitatii si pedepsirea comportamentului discriminatoriu. Numeroasele cazuri de violenta colectiva de la inceputul anilor '90 au ramas nepedepsite, afirmatii cu caracter discriminatoriu sunt facute frecvent de catre persoane oficiale proeminente fara a fi sanctionate iar romilor le este in mod curent oprit accesul in cladirile publice si in oficiile de munca, ca si accesul la bunurile si serviciile publice de baza. In mod limpede, prevederile constitutionale singure nu sunt suficiente pentru a garanta nivelul adecvat al protectiei romilor din Romania.

Desi guvernul roman a sustinut ca garantiile constitutionale ale non-discriminarii ofera cetatenilor un nivel suficient de protectie, el a recunoscut recent necesitatea punerii in aplicare a unei legislatii [specifice] prin adoptarea "Ordonantei privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare …" [de acum inainte Ordonanta 137]. Ordonanta 137 reprezintã un important pas inainte, asigurand pentru prima data victimelor discriminarii un cadru pentru a cauta si obtine reparatii. Cu toate acestea, mecanismul de punere in aplicare administrativa asigurat prin Ordonanta nu este inca operational; in acest moment, Ordonanta 137 constituie o pretioasa declaratie de intentii, dar este prea devreme pentru a judeca eficacitatea ei in combaterea discriminarii larg raspandite.

Multe politici guvernamentale si programe ne-guvernamentale aspira la "orientarea romilor" - reducerea extremei lor marginalizari sociale si politice - dar putine au atins aceasta promisiune. Institutiile guvernamentale dedicate imbunatatirii situatiei romilor au fost cronic lipsite de resurse umane, financiare si marginalizate. Programele ONG sunt limitate in scop si durata si nu pot sa raspunda sistematic cauzelor acelor probleme pe care sunt chemate sa le rezolve. Curentul principal din media tinde sa intareascã si sa perpetueze stereotipiile populare, caracterizand constant romii in termeni de saracie, criminalitate si marginalitate.

In acelasi timp, minoritatea roma este ea insasi intr-un moment de rascruce. Stilurile traditionale se schimba irevocabil si modelele de conducere se aflã in schimbare la randul lor. Recentele eforturi de realizare a unor coalitii intre liderii romi, civici si politici, arata dorinta stabilirii si intaririi unei identitati roma colective si a mobilizarii in jurul unor teme de interes comun pentru romi. Totusi, obstacolele in calea realizarii acestora sunt formidabile. Comunitatea romilor este extrem de diversa si multi roma nu sunt inregistrati ca atare ; desi recensamantul oficial din 1992 a indicat cifra de 408,923 romi in Romania (1,85% din populatie) exista o acceptare larg raspanditã a faptului ca numarul real este apropiat de 1,5 milioane. Ceea ce pare indiscutabil este faptul ca romii sunt mult subreprezentanti in sfera politica si decizionala.

Parlamentul European, Consiliul European, si Rapoartele periodice ale Comisiei UE asupra progreselor privind aderarea au subliniat in mod repetat importanta ameliorarii situatiei romilor din Romania. Raspunsul la aceastã presiune externa a fost amestecat. Desi se poate argumenta, de partea pozitiva a monedei, ca anumite initiative legislative si politice au fost inspirate de catre procesul de aderare la UE, aceastã crestere a atentiei a generat de asemenea resentimente populare si politice.

Ironic, atentia acordata de cãtre UE discriminarii romilor a provocat de asemenea intensificarea sentimentelor nationaliste, sovine si anti-Roma. In luna martie 2000, dupa revenirea de la o intalnire a Consiliului de Asociere Romania-UE, domnul Petre Roman, Ministrul Afacerilor Externe roman, a anuntat ca guvernul roman are obligatia "sa protejeze 23 de milioane de romani de cele cateva mii de tigani care nu permit tarii sa iasa de pe lista neagra a vizelor". Urmare a aparitiei Raportului Comisiei pentru anul 2000, care critica Romania pentru tratamentul minoritatii roma, un principal cotidian a publicat un articol sub tilul "drumul Romaniei spre Europa este barat de catre tigani si politie".

2. Referitoare la discriminarea rasiala si etnicã

Romania a ratificat cele mai importante documente referitoare la discriminarea rasiala si etnica, incluzand Conventia ILO nr. 111/1958; Conventia ONU privind drepturile copilului; Conventia ONU cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala; Conventia ONU privind drepturile civile si politice; Conventia ONU cu privire la drepturile economice, sociale si culturale si Conventia europeana a drepturilor omului si toate protocoalele sale.

Raportul guvernului roman asupra punerii in aplicare a CCPMN este revelator pentru atitudinea oficiala fata de discriminare. Raportul sustine ca "Principiul egalitatii si nediscriminarii, care sta la baza sistemului universal al drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, este inscris si in Constitutia Romaniei. Potrivit acestui principiu constitutional, cetatenii romani, fara nici o desosebire de rasa, de nationalitate sau de origine etnica, de limba si de religie, de opinie sau de apartenenta politica, se pot prevala, in mod egal, de toate drepturile si libertatile prevazute in Constitutie si in legi, pot participa in egala masura la viata politica, economica, sociala si culturala, fara privilegii si fara discriminari, fiind egali in fata legii si a autoritatilor publice". Raportul relevã de asemenea un soi de ambivalenta cu privire la masurile pozitive: "Masurile de protectie luate de stat pentru pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii persoanelor apartinand minoritatilor nationale trebuie sa fie conforme cu principiile de egalitate si de nediscriminare in raport cu ceilalti cetateni romani.

In final, guvernul a sustinut cã "legea garanteaza egala protectie pentru toti cetatenii si sanctioneazã discriminarea" si ca "Exista asadar, cadrul constitutional si legal care garanteaza o egalitate deplina si efectiva in fata legii pentru toti cetatenii Romaniei si participarea persoanelor apartinand minoritatilor nationale, in conditii de egalitate deplina si efectiva cu populatia majoritara, la toate domeniile vietii economice, sociale, politice si culturale. In mod limpede, guvernul este de parere ca garantiile constitutioanle existente ofera garantii adecvate de protectie impotriva discriminarii, de vreme ce raportul nu a inclus mai departe nici o informatie asupra statutului ori asupra continutului prevederilor anti-discriminatorii aditionale.

In fapt, Codul penal roman include prevederi menite sa lupte impotriva discriminarii si xenofobiei, impreuna cu interzicerea propagandei vizand crearea unui stat totalitar; propaganda nationalista/sovina sau incitarea la urã rasialã sau nationala; impiedicarea libertatii cultelor; si orice actiune a unui functionar public de restrangere a drepturilor civile ale cetatenilor pe bazã de rasa, sex sau religie. Cu toate acestea, prevederile n-au fost aproape niciodata aplicate; avand in vedere faptul cã aceste cazuri pot fi initiate si investigate numai ex officio, absenta urmãririi penale sugereaza ca functionarii publici si investigatorii sunt reticenti sa o faca.

In luna august 2000, Parlamentul a adoptat Legea privind publicitatea. Legea interzice utilizarea enunturilor discriminatorii pe baza de rasã, sex, limba, origine, oigine sociala, identitate etnicã sau nationala in publicitate. Spre exemplu, un anunt de genul "Angajam un bodyguard; romii se exclud" ar fi sanctionabil.

In conformitate cu legea, violarile vor fi constatate de catre functionari ai administratiei publice, care au competenta sa aplice amenzi intre 5 si 40 milioane lei, care urmeaza sa fie platite atat de persoana care a scris anuntul cat si de ziarul care l-a publicat. Cu toate acestea, atunci cand reporterii unui ziar au intervievat un numar de functionari publici la putin timp dupa ce legea a intrat in vigoare in noiembrie 2000 au descoperit ca nici unul dintre cei intrebati nu stia despre existenta acestei legi.

Intr-un alt pas pozitiv, guvernul roman a adoptat recent Ordonanta nr. 137 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare rasiala. Odonanta 137 defineste discriminarea ca "orice deosebire, excludere, restrictie, sau preferinta, pe baza de rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, categorie sociala, convingeri, sex sau orientare sexuala, apartenenta la o categorie defavorizata sau orice alt criteriu, care are ca scop sau efect restrangerea sau inlaturarea recunoasterii, folosintei sau exercitarii, in conditii de egalitate, a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, in domeniul politic, economic, social si cultural sau in orice alte domenii ale vietii publice.". Sunt interzise comportamentele discriminatorii impotriva persoanelor atat in forma lor activa cat si pasiva.

Ordonanta 137 interzice in mod specific discriminarea la angajare, accesul la serviciile publice, la serviciile de sanatate si alte servicii, bunuri si facilitati, accesul la educatie, libertatea de circulatie si la libera alegere a domiciliului, dreptul la demnitate personala. Va fi necesara o coordonare atenta pentru a asigura punerea ei in aplicare, coerenta cu prevederile deja existente care reglementeaza aceste domenii (i.e.: Codul muncii, legile privind sistemul de sanatate, privind asistenta sociala si alte servicii sociale ori legea educatiei etc.).

Ordonanta 137 prevede de asemenea crearea unui organism special de monitorizare si punere in aplicare a legii: Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii", de aici incolo "CNCD"), ca agentie specializata a administratiei publice locale. CNCD va avea competenta sa primeascã plangeri privind violarea prevederilor antidiscriminatorii ale Ordonantei 137 si sa aplice amenzi si/sau masuri cu natura administrativa. Amenzile variaza de la 1.000.000 la 20.000.000 lei in cazuri de discriminare indreptate impotriva unui grup sau comunitati. Ordonanta 137 nu contine nici un fel de prevederi la remedii civile si penale si instantele nu au nici un fel de jurisdictie pentru aceste cazuri.

Raportul UE pe anul 2000 privitor la Romania a salutat adoptarea Ordonantei anti-discriminare, drept "un pas foarte pozitiv", dar a mers mai departe spunand ca "va fi necesara atat o legislatie subiacenta cat si revizuirea anumitor aranjamente institutionale inainte ca prevederile cuprinse in Ordonanta 137 sa poata fi aplicate. Este, deci, prea devreme pentru a evalua efectivitatea acestei masuri.

Asa cum a fost notat de catre UE, un numar de aspecte privind Ordonanta 137 asteapt in continuare clarificari. Desi CNCD a fost conceput ca o institutie independenta si autonoma, el a fost creat printr-o hotarare guvernamentala si nu printr-o lege adoptata de Parlament. Ramane de vazut cand (si cum) va fi CNCD capabil sa-si realizeze, practic, independenta si autonomia fata de guvern. Va fi de asemenea importanta stabilirea unor proceduri clare si transparente reglementand accesul la CNCD, asigurarea corectitudinii si impartialitatii analizei plangerilor, stabilirea valorii legale a deciziilor CNCD si stabilirea unor criterii clare pentru alegerea membrilor CNCD. Va fi de asemenea important sa se elaboreze un mecanism de asigurare a unei asistente independente pentru ca victimele discriminarii sa-si urmareasca plangerile. In final, sa i se dea CNCD competenta sa faca investigatii independente, sa publice rapoarte independente si sa faca recomandari pe subiecte legate de discriminare.

Activistii romilor sunt de asemenea precauti: "exista discriminare rasiala in Romania, este adevarat ca acum avem o Ordonantã presupusa a preveni si a combate discriminarea rasiala dar privim mai departe la institutiile apte sa puna in aplicare Ordonanta."

3. Media si discursul public

Atat media publica cat si cea privata a avut tendinta sa construiasca o imagine negativa a romilor, cel putin prin intarirea si propagarea stereotipiilor negative larg raspandite in populatie. Romii sunt in mod constant descrisi ca "hoti", "cersetori", "afaceristi", "analfabeti", ca fiind "murdari" sau "o comunitate de delicventi". Un proiect de monitorizare a imaginii minoritatii roma in mass-media a gasit ca "cea mai frecventa categorie care se repeta se refera la "culoarea pielii"; a doua ca frecventa a fost "crima". Un alt studiu a gasit ca violenta avand ca tinta romii este cel mai des descrisa ca "incident minor" sau este justificata prin comportamentul romilor.

Termenul "tigan" este considerat peiorativ de catre multi romi, care prefera utilizarea cuvantului "rom" (romanes/romani pentru "barbat") si "roma" pentru a se face referire la grupul in totalitate. Cu toate acestea, Ministerul Afacerilor Externe a lansat, in 1995, un Memorandum indicand ca termenul "tigan" ar trebui utilizat in documentele administratiei publice "in scopul evitarii confuziilor si neintelegerilor dintre rom-roman si Romania". Dupa o lunga campanie de proteste ale ONG-urilor de romi, Ministerul a scos un al doilea Memorandum, in februarie 2000, recunoscand pozitia ONG-urilor si diferitii termeni utilizati cu referire la comunitatea romi/sinti/tigani, concluzionand ca nu are nici o autoritate sa decida asupra terminologiei corecte. Memorandumul sugereaza utilizarea termenului "rom" alternativ cu alti termeni.

Mai mult, exista putine incercari in mass-media principala de a se impotrivi la, sau de a contesta aceste imagini negative. In ciuda frecventei enunturilor de genul celor de mai sus, Consiliul National al Audiovizualului nu a sanctionat niciodata vreun post de telecviziune pentru enunturi sau imagini discriminatorii.

Comunitatea romilor publica propriile sale si saptamanale care promveaza o imagine mai pozitiva despre romi si despre cultura romilor. Oricum, aceste publicatii au o circulatie foarte limitata iar activistul rom Vasile Ionescu subliniaza ca asistenta publica pentru media romilor lipseste; doar una dintre cele zece publicatii ale romilor este sponsorizata de catre guvern; exista doar o publicatie in romanes (saptamanalul "Aven Amentza"); singurul program pentru romi la Televiziunea Nationala Romana a fost anulat; temele romilor sunt rar prezente in programele TV dedicate subiectelor minoritatilor si nu exista nici un program de radio pentru romi.

~XENOFOBIA~

Xenofobia denota o atitudine fobica catre straini si catre necunoscut in general. Ea provine din cuvintele Greci ξένος (xenos), care inseamna  „strain” si and φόβος (phobos), care inseamna „frica”. Termenul este folosit de obicei pentru a desemna frica sau repulsia fata de straini sau pentru oameni diferiti de cei care fac aceste consideratii. De exemplu, rasismul este adesea considerat o forma de xenofobie, dar de multe ori rasismul nu are nicio legatura cu frica in sine(fobie), ci denota o atitudine constienta de respingere pe criterii nefondate. Din contra, xenofobia implica acea credinta ca tinta atacului este in vreun fel strain.

A patra editie a „Manualului de Statistica si Diagnosticare a Bolilor Mentale” al celor de la Asociatia Americana de Psihiatrie include si o descriere a fobiei ca fiind „o anxietate intensa” care urmeaza dupa o expunere la „obiectele care cauzeaza aceasta fobie, fie in viata reala sau in imaginatie”. Pentru xenofobie s-au stabilit doua cauze principale. Prima este un grup diferit prezent intr-o societate data, care este considerat a nu apartine societatii in cauza. Adeseori este vorba despre imigranti recenti, dar xenofobia poate fi directionata si catre orice grup social, chiar catre unele prezente de sute de ani. Aceasta forma de xenofobie poate sa faciliteze reactii ostile si violente, cum ar fi expulzarea in masa a imigrantilor, sau in cel mai rau caz, genocidul.

A doua forma de xenofobie este una culturala, iar cauzele fobiei sunt acele elemente culturale percepute ca fiind straine. Toate culturile sunt predispuse influentelor externe, dar xenofobia culturala este de obicei axata intr-o anumita directie, cum ar fi imprumutarea cuvintelor dintr-o alta limba. Rareori poate duce la agresiune sau violenta, dar poate duce la campanii politice pentru purificare culturala si lingvistica. Izolationismul, o aversiune generala fata de probleme, afaceri externe, nu este descrisa ca fiind xenofobie.

Din punct de vedere lingvistic xenofobia nu poate fi asociata cu rasismul, deoarece in timp ce primul termen inseamna doar o frica necontrolata si inexplicabila fata de ceva, al doilea denota o prejudecata inoculata, o ura generalizata.

In continuare vom analiza formele de manifestare a xenofobiei in diferite state ale lumii:

America

Se poate resimti o umbra de ironie de fiecare data cand un cetatean al Statelor Unite se plange de fenomenul imigratiei masive. Cu exceptia amerindienilor, care au populat continentul de peste 12.000 de ani, se poate afirma ca toti cetatenii americani sunt rezultatul unei imigratii in masa dinspre Europa. Statele Unite si-au castigat teritoriul prin inlaturarea populatiei indigene. Avand in vedere aceste lucruri, s-ar putea presupune ca America este o tara eliberata de xenofobie.

Aparent, lucrurile nu stau chiar asa. Desi a fost martora mai multor valuri masive de imigranti proveniti din diferite culturi si medii sociale, America a dat dovada de xenofobie inca de la inceputurile sale. De la tiparirea de pamflete care acuzau imigrantii ca fiind inferiori din punct de vedere rasial si pana la indignare si ura nu a fost decat un pas. Probabil cel mai mare val de imigranti a avut loc la inceputul secolului XX. Pana in 1920, o treime din populatie era alcatuita fie din imigranti, fie din mostenitori ai acestora. Amestecarea etniilor si culturilor era un factor important in dezvoltarea Americii: in secolul XIX imigrantii veneau de obicei din Nordul si Vestul Europei. Dar la inceputul secolului XX, nou-venitii erau din Sudusl si Estul Europei(italieni, polonezi, evrei, ungari, albanezi, romani, rusi, lituanieni, etc.). Numai intre 1880 si 1920 aproximativ 4.1 milioane de italieni s-au stabilit in State. Ca toti imigrantii, de la primii irlandezi si pana la spanioli, italienii au preluat slujbele de jos, muncind pentru salarii mici si locuind in apartamente aglomerate. Locul irlandezilor de alta data la muncile de jos fusese luat de catre italieni.

Acesti imigranti din Italia si alte tari Est-Europene au inspaimantat populatia nativa, la fel cum au facut-o si Irlandezii si Germanii inaintea lor. In mare, frica era bazata pe credinta ca nou-venitii erau inferiori din punct de vedere rasial.

Astfel s-au nascut asa-zisele „miscari anti-imigrationiste”, care au avut ca scop limitarea drastica a imigrantilor pe taramul Americii. Datorita acestor manifestari, in 1921 guvernul a adoptat „The Emergency Quota Act”, care decreta ca in fiecare an, S.U.A. vor primi in tara lor un numar de imigranti din fiecare tara egal cu 3% din numarul care traiau in State in 1910. Legea a fost amendata in 1924 prin o alta lege, „Immigration Quota Act”, care permitea un numar egal cu 2% din cei care existau in 1890(perioada in care putini Europeni din Sud si Est imigrasera). Avand in vedere aceasta lege, Marea Britanie putea trimite 65.721 de imigranti pe an, in timp ce Italia putea trimite 5.802. Astfel, printr-un act de xenofobie, Statele Unite au reusit sa alunge imigrantii Europeni considerati „indezirabili”.

Italia

Desi legile italiene interzic discriminarile rasiale, etnice si religioase, discriminarea din partea societatii persista intr-o oarecare masura, iar imigrantii sunt in continuare victimele abuzurilor.

Exista foarte putine statistici care masoara atitudinile rasiste sau xenofobe in Italia. Printre incidentele violente a caror tinta au fost minoritati vizibile si imigranti din ultimii ani se numara crime, amenintari cu arme si alte abuzuri fizice si psihice. Deocamdata doar doua studii asupra mortii violente a multor imigranti exista si au fost prezentate publicului in 1997 – unul cerut de catre Ministrul de Interne, iar celalat cerut de catre Federazione Dei Verdi si efectuat de catre cercetatorii din Universitatea La Sapienza din Roma. Ambele studii au aratat ca aproximativ 2/3 din atacurile asupra imigrantilor aveau in spatele lor motive rasiale.

Conform organizatiei Racism Survey din Milan, in 1997 au existat pe putin 668 de cazuri de discriminare rasiala, violenta sau intoleranta, toate avand xenofobia ca mobil. Mai mult, in conformitate cu un raport al organizatiei Amnesti International din mai 1999 exista numeroase suspiciuni si acuzatii conform carora violenta exesiva a fost folosita cu buna stiinta de catre politie impotriva indivizilor detinuti pentru faradelegi obisnuite or in timpul verificarii identitatii. Acuzatiile de rea purtare se refera la momentul arestarii si primele douazeci si patru de ore de custodie. Un procent destul de mare dintre cei care au denuntat aceste abuzuri erau de o alta nationalitate, majoritatea de etnie africana sau rroma. Raportul a mai subliniat ca desi plangerile de maltratare sunt investigate si tratate cu seriozitate, multe dintre anchete prezentau lipsuri si carente care ar fi impiedicat justitia sa-si desfasoare o ancheta conclusiva. 

In numeroase orase grupuri de localnici au organizat diferite tipuri de demonstratii si proteste impotriva prezentei rromilor, impotriva imigratiei ilegale in general si impotriva activitatii prostituatelor din tarile in curs de dezvoltare. Atitudini rasiste sunt de obicei afisate de catre fani ai sportului rege, fotbalul, care fie injura, fie arunca cu diverse obiecte inspre jucatorii negri. Aceasta atitudine rasista si xenofoba se transforma rapid in violenta atunci cand sunt prezenti ai asa-zisii „skinheads” neo-nazisti.

Intre 60.000 si 80.000 de cetateni care sunt de etnie rroma sunt discriminati in mod constant de catre autoritati si societate, fiindu-le foarte greu sa-si gaseasca locuinte. Rromii sedentari au mai mult succes in a primi tratament egal in ce priveste angajarea si gasirea unei locuinte decat rromii nomazi. Pentru rromii nomazi orasul Roma a deschis sase tabere si a lansat un program de scolarizare obligatoriu pentru copiii rromi. Se estimeaza ca populatia de etnie rroma din jurul Romei atinge 5.000 – 6.500 de suflete, poate si mai mult.

Cu toate acestea, problema este departe de a fi rezolvata.

CADRUL LEGISLATIV

In Romania exista un intreg set de legi care interzice orice manifestare a xenofobiei, adunate sub numele de O.U.G. nr. 31/2002 privind interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovarii cultului persoanelor vinovate de savarsirea unor infractiuni contra pacii si omenirii. Capitolul II al O.U.G. nr. 31/2002 este cel mai conclusiv asupra ilegalitatii xenofobiei:

CAPITOLUL II
  Infractiuni si contraventii

   Art. 3. - (1) Constituirea unei organizatii cu caracter fascist, rasist sau xenofob se pedepseste cu inchisoare de la 5 la 15 ani si interzicerea unor drepturi.

   (2) Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza si aderarea la o organizatie cu caracter fascist, rasist sau xenofob, precum si sprijinirea sub orice forma a unei organizatii avand acest caracter.

   (3) Tentativa se pedepseste.

   Art. 4. - (1) Raspandirea, vanzarea sau confectionarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe, precum si detinerea, in vederea raspandirii, a unor astfel de simboluri se pedepsesc cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani si interzicerea unor drepturi.

   (2) Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza si utilizarea in public a simbolurilor fasciste, rasiste sau xenofobe.

   (3) Nu constituie infracriune fapta prevazuta la alin. (1) sau (2), daca este savarsita in interesul artei sau stiintei, cercetarii ori educatiei.

   Art. 5. - Promovarea cultului persoanelor vinovate de savarsirea unei infractiuni contra pacii si omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propaganda, savarsita prin orice mijloace, in public, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani si interzicerea unor drepturi.

   Art. 6. - Contestarea sau negarea in public a Holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani si interzicerea unor drepturi.

   Art. 7. - In cazul infractiunilor prevazute la art. 3-6 urmarirea penala se efectueaza, in mod obligatoriu, de catre procuror.

   Art. 8. - (1) Constituie contraventie si se sanctioneaza cu amenda de la 25.000.000 lei la 250.000.000 lei:

   a) raspandirea, vanzarea sau confectionarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe, precum si detinerea, in vederea raspandirii, a unor astfel de simboluri de catre o persoana juridica;

   b) utilizarea in public a simbolurilor fasciste, rasiste sau xenofobe de catre o persoana juridica;

   c) promovarea cultului persoanelor vinovate de savarsirea unor infractiuni contra pacii si omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propaganda, savarsita prin orice mijloace, in public, de catre o persoana juridica.

   (2) Nu constituie contraventie fapta prevazuta la alin. (1) lit. a) sau b), daca este savarsita in interesul artei sau stiintei, cercetarii ori educatiei.

   (3) Constatarea contraventiei si aplicarea sanctiunii se fac de catre personalul imputernicit in acest scop de catre ministrul culturii si cultelor, precum si de catre personalul special abilitat din cadrul Ministerului de Interne.

   (4) Dispozitiile Ordonantei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor sunt aplicabile, cu exceptia art. 28 si 29.

 

 

O  descriere a xenofobiei in Romania

            Despre complexul “cetatii asediate” ca fenomen politic, cultural s-a scris. El explica exacerbarea tendintelor nationaliste, xenofobe ale unei culturi, prin cultivarea sentimentului de frica, atat fata de vecini, cat si fata de straini in general.

             In optica celor ce incurajeaza acest complex, vinovatia “strainului” si necesitatea apararii impotriva lui este un fapt mai presus de orice demonstratii.  De asemenea, cliseul “strainului cu ganduri rele” a fost o omniprezenta, in cultura romana, inclusiv la unele din piscurile ei emblematice, si se regaseste in toate etapele istorice ale statului national. In poezia Doina, Mihai Eminescu da glas acestui sentiment: “De la Nistru pan-la Tisa/tot romanul plansu-mi-s-a/ca nu mai poate strabate/de-atata strainatate”. Inaintea lui, Vasile Alecsandri crea unul din cliseele de baza negative ale strainului, cel de lacusta, ce se referea in primul rand la evrei, dar erau inclusi si alti minoritari.

 
            In perioada comunista minoritatile erau amintite doar in contexte festive, problemele lor reale erau ascunse sub un covor rosu, intins de activistii Sectiei de Propaganda. Tavalugul nivelator acoperea tot ce era legat de diferente. Si apoi, era un adevar ce nu putea fi pus in discutie faptul ca partidul (singurul si atotputernicul) rezolvase definitiv problema nationala in Romania. Asa ca tacerea se lasa grea peste un nod de probleme reale. Dar, in acelasi timp, sentimentul “cetatii asediate” era inoculat opiniei publice. De altfel, Ceausescu - si comunismul in general - dispar de pe scena istoriei Romaniei, evocand pericolul din afara (“agenturile straine”!).

             Dupa 1990, ies din nou, si cu deosebita putere, miasmele xenofobiei. Nici un cliseu clasic nu lipseste. Cel mai uzitat este: “Ardealul este in pericol”, ce exploata o sensibilitate reala, lasata de istorie, dar si altele, in special referiri la tot felul de culte internationale, guverne supranationale, ce sunt indreptate impotriva Romaniei.

             Din pacate, in atmosfera infierbantata postrevolutionara, propaganda nationalista a unor factori iresponsabili a facut sa curga sange, atat romanesc cat si unguresc, la Targu Mures, in martie 1990.
Xenofobia a fost imbratisata de o serie de forte politice extremiste si a inveninat primul deceniu postrevolutionar.

             Parea, in anii de dupa 2000, ca atmosfera xenofoba a slabit. Opinia publica era preocupata de o serie de probleme grave pe care le puneau economia, viata sociala etc., iar intrarea in NATO si drumul - mai lung sau mai scurt - catre Europa impuneau preluarea unui sistem de valori morale in care xenofobia, ura impotriva celui diferit nu-si mai gasesc loc. Inseamna a fi orb sa nu constati o anume schimbare de ton. Excesele antisemite, rasiste se mai aud, dar in marginile societatii sau in publicatii sub cota de onorabilitate a publicului. O anume oboseala fata de galagia nationalista a dat loc la o anume stare de normalitate si bun-simt.

              Se pare ca aceasta viziune optimista nu era reala sau, cel putin, nu reala in intregime. Dorinta de normalitate te face cateodata sa ignori anumite semnale de alarma. Astfel, in plin centru al Bucurestilor, inclusiv, intr-un loc incarcat de semnificatii atat de profunde ca treptele ce duc la Teatrul National - adica tocmai acolo unde am vedea o Agora democratica a capitalei - sta scris cu litere de-o schioapa: “Moarte Tiganilor!”. Si nu de o zi, de doua, ci de peste un an. La cativa pasi de acolo, la coltul elegantelor strazi Dianei si Italiana, te intampina o zvastica, ce e privita, zilnic, de sute de elevi ai Colegiului National “Spiru Haret”, aflat la cativa metri de acel loc. Oare e sanatoasa o asemenea familiarizare? Oare nici un profesor sau parinte, in drum spre scoala, nu a fost stanjenit de prezenta odiosului simbol nazist?

             Aparitia acestor fenomene este facilitata de o anume ambiguitate ce domneste in discursul public, fata de problema relatiei cu minoritatile, o anume suspiciune, un anume sentiment de “gata, e prea mult”. Nu este in intentia mea de a face - acum si aici - un inventar - de altfel foarte necesar - al derapajelor in directie nationalist-xenofoba. Destul de grav ca ziare considerate “de consens”, foarte citite, receptate de public ca democrate, gazduiesc rabufniri xenofobe.       

                                                         

~ INTERCULTURALITATE ~

            Se vorbeste din ce in ce mai des despre interculturalitate sau filozofia interculturalitatii ca o stare de fapt intr-un nou mileniu al politicii globale si al comunicarii inter-etnice. Interculturalitatea este discursul modernitatii tirzii, care prezinta, interpreteaza si reevalueaza experienta sociala a diversitatii si a diferentelor. In constructia identitatii sociale, interculturalitatea se opune strategiilor omogenizante ale modernitatii, considerindu-le pe acestea ca suficiente si opresive, punand accentul pe diferente si diversitate. Ideologia interculturalitatii isi propune ajutarea comunitatilor in sustinerea culturilor lor diferite. Acest lucru insa nu inseamna ca interculturalitatea se opune schimbarii. Interculturalitatea liberala recunoaste ca schimbarea in lumea contemporana este inevitabila, deci scopul acestei politici nu este conservarea culturilor in starea lor primara. Interculturalitatea liberala izvoraste din dorinta de reusita a membrilor societatii. Iar aceasta reusita depinde de respectul si inflorirea grupurilor culturale ale indivizilor. Interculturalitatea pretinde respect si apreciere din partea grupurilor pentru alte culturi din societate, pretinde toleranta unei comunitati fata de cealalta comunitate, si in acelasi timp pretinde dreptul individului de a parasi propriul grup cultural. Avand in vedere cele enuntate mai sus, se realizeaza foarte des o confuzie intre interculturalitate si multiculturalism. Desi se intrepatrund, ele se folosesc in situatii diferite pentru a exprima moduri specifice de manifestare a educatiei sociale.

           

            Multiculturalitatea reprezinta convietuirea diverselor grupuri socio-culturale intr-un spatiu social dat, coexistenta istoric determinata, si in general pasnica, care  nu-si propune in mod necesar realizarea de schimburi culturale, ci interactioneaza firesc in procesul coexistentei si dezvoltarii sociale. Multiculturalitatea are in vedere gestionarea comunitatilor etno-culturale caretraiesc pe teritoriul unei tari. Ea este o stare de recunoastere a diferentelor si exprima statica sociala

            Interculturalitatea reprezinta relatia de interactiune si cooperare continua a diverselor grupuri culturale, etnice, religioase, etc.(a tuturor categoriilor de minoritati), relatiile determinate fiind de schimb cultural si intercunoastere in contextul grijii fata de mentinerea specificului fiecarei comunitati. Interculturalitatea, fara a fi un scop in sine, este rezultatul dezirabil al procesului intern de autoajustare a comunitatii multiculturale. Ea presupune un proces de intrepatrundere a culturilor si edificare a unei culturi comune. Ea este, precum am mai afirmat, un deziderat, o invitatie adresata tuturor etniilor care traiesc intr-un spatiu geografic, un dialog pentru o dezvoltare durabila – garant al pacii. Ea reflecta dinamica sociala

            Mitul societatii monoculturale este dezmintit in mod constant de realitatile dinamice ale dezvoltarii comunitatilor. Convietuirea unor populatii apartinand unor etnii diferite, care comunica, coopereaza, si inevitabil produce influente reciproce pozitive, este premisa interculturalitatii ca resursa fundamentala a dezvoltarii sociale a tuturor comunitatilor etnice din zona respectiva. Procesul de integrare europeana este in sine un proces de afirmare a interculturalitatilor. In spatiul Comunitatii Europene fiecare „minoritate” nationala, etnica, religioasa, culturala se afirma ca identitate. Pluralismul valorilor este miza care face posibila orice strategie integrativa.

            Consiliul Europei a fost, cu siguranta, printre cei mai activi sustinatori ai principiilor interculturalitatii, aceasta prestigioasa organizatie europeana fiind si promotoarea conceptului de „societate interculturala”. Este vorba despre o societate ce recunoaste diferentele culturale, sustine dezvoltarea identitatilor specifice, dar incurajeaza si dialogul intercultural, contactele, schimburile si interferentele culturale. Aceste principii generoase sunt valide in general, in orice societate, in orice zona din lume, si ele trebuie sa se regaseasca pe deplin la nivelul sistemelor educative.

        Cadrul Legislativ

In ceea ce priveste legalitatea conceptelor de interculturalitate si multiculturalism, articolul 6 din Constitutia Romaniei stipuleaza ca:

„(1) Statul recunoaste si garanteaza persoanelor apartinand minoritatilor nationale dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase.

(2) Masurile de protectie luate de stat pentru pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii persoanelor apartinand minoritatilor nationale trebuie sa fie conforme cu principiile de egalitate si de nediscriminare in raport cu ceilalti cetateni romani."

Constitutia Romaniei mai este sustinuta si de catre Declaratia drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale sau etnice, lingvistice si religioase, adoptata de Adunarea generala a ONU in Rezolutia sa nr. 47/135 din 18 dec. 1992 care in art.2 si 4 stipuleaza ca minoritatile au dreptul de a-si proteja cultura si identitatea.

"Daca este cazul, statele sunt datoare sa intreprinda masuri in sfera educationala, in scopul incurajarii istoriei, a traditiilor, a limbii si a culturii minoritatilor care traiesc pe teritoriile lor. Persoanele apartinand minoritatilor ar trebui sa beneficieze de posibilitatea de a invata sa cunoasca societatea in ansamblul ei "

(Art. 4 alin.(4) din Declaratie)

            Interculturalitate in Romania

        In fata problemelor deosebit de complexe ale societatii romanesti actuale, din ce in ce mai multa lume considera interculturalitatea ca o parte esentiala a solutiei. Societatea romaneasca in ansamblul ei a devenit treptat, pe parcursul ultimului deceniu, tot mai constienta de propria ei diversitate culturala si, mai mult, tot mai numerosi sunt cei ce considera ca aceasta diversitate culturala nu reprezinta o fatalitate, un blestem al istoriei, ci o oportunitate, o bogatie ce se cuvine valorificata in beneficiul general. Acestia din urma sunt in general cei care sustin ca educatia interculturala este esentiala, in primul rand pentru stabilitatea societatii si sansele ei de dezvoltare durabila, pentru ca ne invata cum sa traim unii cu altii, dar si, in al doilea rand, pentru ca promoveaza egalitatea, respectul si deschiderea spre comunicare cu „celalalt”.

            Cu toate acestea, de multe ori se regasesc diferentieri in modul de tratare a subiectului interculturalitatii: la nivelul discursului politic, transmis de mass-media, accentul cade pe conflictualitate, pe dificultatile ce apar, sau sunt uneori chiar construite, in relatiile dintre diferitele comunitati culturale, la nivelul scolii se ignora in totalitate existenta unor astfel de probleme, in timp ce la nivelul comunitatilor locale relatiile sunt absolut firesti, situatiile problematice aparute fiind rezolvate prin mecanisme specifice, ce au la baza reteaua complexa de relatii interpersonale ce leaga membrii comunitatii respective, dincolo de granitele diferitelor grupuri culturale ce compun acea comunitate.

            In continuare vom analiza soarta a trei minoritati prezente pe teritoriul Romaniei care au fost nevoite sa se adapteze majoritatii romanesti, si, de ce nu, sa imprumute si sa imprumuta valori si un anume stil de viata.

            1. Armenii

            Cei mai multi, armeni de confesiune ortodoxa, traiesc in Bucuresti si in Constanta (circa 1400), iar restul, de confesiune catolica, in Transilvania. In anul 1990, dupa rasturnarea regimului comunist, la Bucuresti ia fiinta Uniunea Armenilor din Romania (UAR), organizatie politica si culturala.
In plan politic, reprezentantii Uniunii Armenilor din Romania au avut un rol important in Comisia pentru Minoritati a Frontului Salvarii Nationale (1990), in decizia privind reprezentarea in Consiliului Provizoriu de Uniune Nationale a fiecarei minoritati nationale legal constituite cu trei reprezentanti. Comunitatea armeana este una dintre minoritatile reprezentata in Parlament inca din prima legislatura (1990-1992). In dezbaterile parlamentare reprezentantii etnicilor armeni au avut un rol foarte important in includerea in Constitutie si apoi in legea electorala a dreptului organizatiilor minoritatilor nationale sa poata fi reprezentate in Parlament.

Sub administrarea UAR se afla o editura si o tipografie care au publicat zeci de titluri de carte scrisa de sau despre armeni, fiind prevazuta si editarea primelor manuale de limba, de istorie si religie armeana. Uniunea a dezvoltat un sistem de asigurari sociale, prin care peste 100 de pensionari primesc pensii. Dupa o intrerupere de peste 30 de ani, scoala armeana si-a redeschis portile. UAR organizeaza constant numeroase evenimente culturale, serbari scolare si comunitare.

Periodicele bucurestene "Nor Ghiank" (in limba armeana), "Ararat" (bilunar in limba romana) ca si semestrialul “Lacasuri de cult” apar fara intrerupere de cincisprezece ani, ultimul fiind subventionat de Consiliul pentru Minoritati Nationale dupa infiintarea acestuia in anii ‘90. Societatea Romana de Radiodifuziune prin Studioul Teritorial Constanta emite un program de 30 minute in limba armeana.
In ce priveste invatamintul, scoala armeana primeste 120 de copii, peste 150 de studenti primind burse prin sistemul de asigurare sociala initiat de UAR.

Un alt obiectiv important este integrarea in cadrul comunitatii a armenilor stabiliti in Romania dupa 1989, fie ca este vorba de cei din spatiul fostei Uniuni Sovietice sau de cei din Orientul Apropiat. Unii dintre acestia au primit cetatenia in urma interventiei U.A.R. Unii dintre acestia au sprijinit efectiv campania electorala a U.A.R.

2. Bulgarii

Majoritatea etnicilor bulgari din Romania sunt urmasi ai diasporei bulgare, care s-a format prin emigrarea din tinuturile bulgare la nord de Dunare, in timpul stapanirii otomane. Acestora li s-au alaturat si acei bulgari din Dobrogea care nu au emigrat conform prevederilor acordului de la Craiova, din 1940, care a reglementat statutul Cadrilaterului, precum si cetatenii bulgari care au fost naturalizati.

Astazi, aceasta populatie se compune din doua comunitati, distincte din punct de vedere istoric si organizatoric - cea a bulgarilor banateni, care sunt catolici si cea a bulgarilor din Sudul Romaniei (Oltenia, Muntenia si Dobrogea), care sunt ortodocsi. Aceste grupari ale diasporei bulgare au in comun originea etnica, graiul, unele asemanari in cultura traditionala si, in special, caracterul lor agrar. Ele se deosebesc insa prin asezare geografica, religie, particularitati culturale si dialecte specifice, soarta istorica si gradul

de mentinere a caracterului lor etnic.

Procesul de asimilare naturala al bulgarilor din Muntenia si Oltenia este mult mai pronuntat decat la bulgarii banateni, astfel ca la recensamantul din 1992, doar 2000 de persoane si-au declarat apartenenta la aceasta minoritate.

Potrivit recensamantului din anul 1992, numarul total al celor care au declarat ca sunt de nationalitate bulgara este de 9.935 de persoane, ceea ce reprezinta 0,04% din totalul populatiei. Majoritatea acestora – 7.737 de persoane – locuiesc in zona Banatului. Dupa rasturnarea regimului comunist in Romania, tinand cont de prezenta celor doua grupuri distincte ale etnicilor bulgari, s-au format doua organizatii. In Banat a aparut Uniunea Bulgara Banat-Romania, cu sediul la Timisoara, iar la Bucuresti a fost inregistrata, initial, Asociatia Culturala Bulgara, transformata, mai tarziu, in Comunitatea "Brastvo" a bulgarilor din Romania.

Limba bulgara se studiaza facultativ de catre copii de origine bulgara, in satele bulgarilor banateni si in cateva scoli din Bucuresti si din judetul Giurgiu. In anul scolar 1992-1993, numarul acestor scolari era de 461. In toamna lui 1999, la Bucuresti a fost redeschisa, in paralel cu Liceul roman din Sofia, vechea Scoala bulgara, cu limba de predare bulgara.

            3. Evreii

Prezenta primilor evrei pe teritoriul actualei Romanii este semnalata inca din perioada Daciei romane, acest lucru datorindu-se incadrarii unor evrei in legiunile romane si trupele auxiliare. Exista indicii arheologice ca, odata cu aceste unitati, au venit si unii meseriasi. Primele documente scrise privitoare la evreii din Transilvania dateaza din timpul regilor Ladislau I si Coloman(secolele XI si XII) si sunt in general ostile evreilor. Bela al IV-lea a adoptat in 1251 masuri de relativa reabilitare a comunitatii evreiesti, ceea ce i-a stimulat pe evrei sa se aseze in Ungaria (incluzand si Transilvania).

Marturii despre organizarea primelor comunitati evreiesti in Tara Romaneasca se intalnesc in numeroase documente, cronici, note de calatorie, incepand din secolul al XVII-lea. Ca urmare a persecutiilor declansate in acea vreme in unele tari occidentale (Spania si Portugalia indeosebi), se intensifica stabilirea in Imperiul Otoman si ulterior in Tarile Romane a unor imigranti evrei (majoritatea de rit sefard), initial chemati pentru a popula sau repopula targuri, pentru a dezvolta comertul.

Sub regimul totalitar din Romania anilor 1940-1944 sau din Ardealul ocupat de Ungaria horthista, a avut loc jefuirea  proprietatilor evreiesti si deportarea unora din ei in Transnistria. Inceputul razboiului impotriva Uniunii Sovietice a marcat o trecere la actiuni mult mai brutale. Au avut loc o serie de pogroame (Iasi, cu circa 4000 de morti, altele pe teritoriul Basarabiei si Bucovinei).

In timpul regimului comunist, indeosebi in anii cand la putere s-a aflat Nicolae Ceausescu, acesta din urma s-a folosit de intentiile statului Israel de a-i proteja pe evrei impotriva abuzurilor si a acceptat "exportarea" aproape in totalitate a comunitatii evreiesti din Romania. Daca in anii '30 existau peste 450 de mii de evrei, la ora actuala, conform ultimului recensamant, numarul lor este mai mic de zece mii de persoane.

Dupa 1990, evreii sunt reprezentati cultural si politic de catre Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania (FCER), care coordoneaza activitatea a patru centre mai importante (din Bucuresti, Iasi, Cluj si Oradea). FCER are o intensa activitate publicistica si de cercetare indeosebi asupra istoriei comunitatilor de evrei in Romania si editeaza lunarul "Realitatea evreiasca". In invatamantul de stat exista si doua centre de studii iudaice, la Universitatea din Cluj si la cea din Bucuresti (din 1998).

Numarul estimat al evreilor din Romania este de 9103, ceea ce reprezinta 0,04% din populatia tarii. Cei mai multi evrei traiesc in Bucuresti (3883 persoane) si in judetele Timis, Iasi, Cluj, Bihor, Arad, Suceava, Bacau, Neamt, Galati etc.

Proiecte pentru o Romanie Interculturala

Toate minoritatile din Romania se confrunta cu o criza de identitate intr-un secol care pare din ce in ce mai putin dispus sa-i accepte, sa-i tolereze, fara sa le ceara o schimbare fundamentala a culturii si traditiilor lor. Toate aceste proiecte au fost derulate cu un singur scop: micsorarea distantei dintre minoritati si majoritate.

Mozaic (mai 1999 - mai 2000). Proiectul isi propune dezvoltarea de relatii stabile de colaborare intre scoli si muzee din patru regiuni ale Romaniei: Timisoara, Sibiu, Iasi si Bucuresti. Activitatile derulate au drept obiectiv promovarea unor relatii  armonioase intre minoritati si majoritate pe baza utilizarii patrimoniului cultural al muzeelor ca instrument de educatie interculturala. Finantare: Programul Masuri de Incredere al Consiliului

Minoritati: identitate si coexistenta (noiembrie 1999 - octombrie 2000) are ca obiectiv implicarea unor tineri reprezentanti ai celor 17 minoritati nationale recunoscute in Romania in activitati legate de reconstituirea contributiei minoritatilor la viata sociala si culturala a Romaniei pe baza unor marturii de istorie orala. Un volum reflectand rezultatele activitatii tinerilor implicati va fi publicat in finalul proiectului. Proiectul se desfasoara in colaborare cu Departamentul pentru Protectia Minoritatilor Nationale din cadrul Guvernului Romaniei si cu organizatii ale minoritatilor nationale. Finantare: Programul Masuri de Incredere al Consiliului Europei.

Coeziune sociala intr-o societate pluriculturala in Sud-Estul Europei, (noiembrie 1999 - iulie 2000) isi propune sa dezvolte un climat de toleranta si de intelegere reciproca intre comunitatile culturale din mai multe regiuni ale Iugoslaviei. Sunt implicati reprezentanti ai unor organizatii nonguvernamentale si ai comunitatilor culturale din Voivodina, Serbia, Sandjak si Muntenegru. Finantare: Programul Masuri de Incredere.

EURROM - Integrarea culturii romilor in educatia scolara si extrascolara (1998 - 2001). Proiectul este sprijinit financiar de Programul SOCRATES - COMENIUS al Comisiei europene, fiind primul din acest program coordonat de o institutie est-europeana. El implica parteneri din Franta, Slovacia, Spania si Romania. Pe parcursul primului an al proiectului, in cadrul unei retele de scoli cu elevi romi, profesorii au derulat activitati de explorare a mediului social si a istoriei locale, pe baza de interviuri cu membri ai comunitatii, analize de arhive etc. incercand sa integreze aceste element in procesul de educatie. Pe baza acestei experiente, in cursul celui de-al doilea an a fost elaborat un ghid metodologic adresat cadrelor didactice ce lucreaza cu elevi romi. Cel de-al treilea an a fost consacrat inserarii metodologiei elaborate in programele de formare continua a cadrelor didactice, precum si sensibilizarii familiilor si comunitatilor de romi. A fost astfel elaborat primul curs on-line adresat cadrelor didactice care lucreaza cu elevi romi.

                                                            ~ CONCLUZIE ~

            Oricare ar fi cauza rasismului sau xenofobiei in Romania, aceste manifestari adverse au in insasi formularea lor si solutia. Rasismul ar putea fi usor eradicat prin programe de educatie si sensibilizare asupra minoritatilor etnice dintr-o anumita regiune. De asemenea, scoala si familia pot fi antrenate in acest sistem educational anti-rasism pentru a dezvolta o societate mult mai toleranta si mai pregatita pentru un viitor multicultural. Cat despre xenofobie, romanii deja au inceput sa simta efectele Uniunii Europene asupra tarii lor, iar schimbarile fundamentale nu se vor lasa asteptate. Capitalizand pe acest fenomen unic in istorie se pot organiza diferite programe de familiarizare cu conceptul de „strain”.

            Educatia poate constitui, fara doar si poate, o solutie pe termen lung la problemele unei societati multietnice si multiculturale. Dintr-un loc de inchidere defensiva si de separare, scolile pot deveni locuri de deschidere si comunicare. Dintr-un instrument de asimilare si intarire a caracteristicilor nationaliste, scoala poate deveni un instrument de formare a tinerilor, intru respectul diversitatii culturale. Cu ajutorul unor actiuni de sensibilizare si de formare a cadrelor didactice, a responsabililor institutiilor multietnice de invatamant, dar si a autoritatilor publice locale, respectiv a reprezentantilor societatii civile, se va putea ajunge la atingerea acestor obiective si la prevenirea unor posibile tensiuni. Aceste actiuni pot transforma scoala intr-un veritabil centru al comunitatii si ii pot permite sa raspunda mai bine unor nevoi specifice. Perspectiva interculturala trebuie sa stea la baza procesului de invatamant adresat tuturor, minoritari si majoritari. Punerea in practica a activitatilor de educatie interculturala, in special in comunitati cu caracter multicultural, in cadrul partii din curriculum decis de scoala, va contribui la o mai buna cunoastere intre diferitele comunitati, dar si la intarirea coeziunii sociale la nivel local. De asemenea, activitatile de educatie interculturala trebuie sa aiba ca obiectiv intarirea legaturilor dintre scoală si comunitate - societate civila, precum si o mai buna comunicare intre scoala si autoritatile locale.