MAEŞTRII ISCUSINŢEI ANONIME Aportul civilizatiei romane

MAEŞTRII ISCUSINŢEI ANONIME Aportul civilizatiei romane Împletirea aptitudinilor poporului dac cu elementele înaintatei civilizaţii romanea ridicat pe o treaptă superioară puterea de creaţia a populaţiei. De altfel, creaţia tehnică romană a marcat hotarul Daciei încă înaintea instaurării puterii imperiale, prin construirea gigantului pod de la Drobeta, opera lui Apolodor din Damasc, cel mai important pod permanent al antichităţii. Lungimea sa era de 1 135 m, iar deschiderea principală permitea trecerea pe sub el a vaselor mari ale vremii. Romanii au distrus fortificaţiile şi multe dintre aşezările importante ale dacilor, simboluri ale îndârjitei lupte şi ale creaţiei tehnice a viteazului popor care li se împotrivise. Alte construcţii impunătoare le-au luat însă locul. S-au aşezat numeroase oraşe de tip roman – cu clădiri publice şi particulare, cu mari pieţe şi amfiteatre, cu băi calde, conducte de apă şi temple – în spiritul urbanismului din imperiu. S-au ridicat tabere întărite (castre), fortificaţii, drumuri pietruite, întrăzneţe drumuri în consolă (ca cele de la Porţile de Fier), poduri, apeducte. Numai oraşul Apulum, de pildă, se întindea pe un teritoriu de 6 km lungime şi o lăţime variind între 1,5 şi 2,5 km. Toate aceste construcţii sau ansambluri constructive reprezentau opere de măiestrie tehnică şi arhitecturală cum nu mai cunoscuseră meleagurile Daciei. În apropierea aşezărilor romane, se dezvoltau instalaţii de măcinat cereale, de fabricare a cărămizilor, de cioplire a pietrei, unde lucrau maieştri iscusiţi, care îşi însuşiseră o nouă tehnică. O construcţie romană remarcabilă a fost şi monumentul de la Adamclisi (Dobrogea) care, avănd o înălţime, un volum şi o greutate considerabile, a ridicat complicate probleme tehnice, cerând rezolvări originale şi deloc uşoare. Romanii au introdus în Dacia folosirea tehnicii legării pietrei şi cărămizilor cu mortar, aşa-zisul “opus incertum”, adaptând-o la folosirea masivă a pietrei locale. În ce priveşte ceramica, de o mare diversitate, ea “poate fi definită ca o sinteză tehnicii şi tradiţiei romane în acest domeniu cu cele autohtone”. (Mihail Macrea, Viaţa în Dacia Romană, Bucureşti, 1969) Mineritul şi prelucrarea metalelor a luat, de asemenea, amploare în Dacia Romană. Uneltele de bază erau târnăcoapele, piroanele, ciocanele – dar şi roata de apă. În exploatarea aurului, de pildă, romanii au folosit trei sisteme de lucru. Primul, şi cel mai simplu, era cel al extragerii, prin diferite sisteme a nisipului aurifer din apele curgătore, implicând pisarea, măcinarea şi spălarea. Cel de-al doilea consta în spălarea de la suprafaţă a unor puţuri, în fundul cărora se cobora pe scări de piatră; roca era înfierbântată la foc şi stropită cu apă şi cu oţet, astfel încât să crape. Se practica şi săparea galeriilor, cu târnăcopul şi cu pironul, pe firul filonului aurifer; astfel de galerii strâmte şi întunecoase, ajungeau uneori până la 500 m adâncime – o performanţă remarcabilă pentru acea vreme. Fărâmarea rocii se realiza uneori cu ajutorul unui şteamp, pus în mişcare de forţa hidraulică, urmele unei asemenea instalaţii fiind identice de pildă la Băiţa. Aurul se mai separa cu ajutorul unor curenţi puternici de apă. Lângă Brad, într-o galerie, s-au găsit urmele unei originale roţi folosite pentru evacuarea apei din mină. Asemenea instalaţii mai funcţionau şi în alte locuri în Dacia romană. În apropiere de Ruda, la exploatarea minieră de la Valea Azurului, se afla o mare piuă de fier folosită la zdrobirea minereului aurifer. La Ruda-Barza, una din cele mai vechi exploatări aurifere din Munţii Apuseni, s-au găsit inscripţii romane pe o instalaţie de sfărâmat minereul, precum şi scări lucrate în piatră, aşa-zise “trepte romane”. Au fost, de asemenea, găsite fragmente ale unor instalaţii hidraulice pentru scos apa din mină, butucul unei roţi ş.a.m.d. Roata de scos apa a putut fi reconstituită. Pe lângă roata hidraulică cu cupe, s-au găsit tot aici resturile unor pive de fier, pentru sfărmarea minereului aurifer. O roată cu 24 lopeţi din fag s-a descoperit la Roşia-Montană; avea un diametru de 3,5 m. Provincia romană a beneficiat din plin de cunoştinţele ştiinţifice ale romanilor. Aceştia au introdus, de pildă, abace pentru calcule numerice, precum şi instrumentul denumit “groma”, pentru delimitarea terenurilor, în Dacia romană activând şi un corp de hotarnici. A fost, de asemenea, introdus sistemul roman de măsuri şi greutăţi. O considerabilă perfecţionare cunoaşte şi medicina. În Dacia se stabilesc medici romani, printre care şi unii specialişti (V Gomoiu, Din istoria medicinei şi a învăţământului superior în România, Bucureşti, 1923). Chirurgii folosesc lanţete, cautere etc. Dacă din limba şi viaţa spirituală a dacilor, noua populaţie daco-romană a păstrat relativ puţin, în schimb o serie de elemente tehnice de bază au fost preluate şi dezvoltate, printre ele numărându-se sistemul de construcţie şi stilul locuinţelor, tehnica ţesutului şi îmbrăcămintea femeilor (şi, mai puţin, a bărbaţilor), tehnica construirii digurilor şi iezăturilor, tehnica prelucrăriilrmnului, făurăria, ceramica etc. Modaitatea transmiterii nu ne este cunoscută. Dar nu putem să nu consemnăm faptul că ţintele de fier de tip dacic “se regăsesc, după 17 secole, tot în Transilvania, pe uşa de intrare a bisericii din Ocna Sibiului” Maieştrii ingeniozităţii româneşti Dinu Moroianu, I.M. Ştefan, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti1976