Fanariotii - analiza

O datã cu începutul decãderii Imperiului Otoman, marcat prin esuarea asediului Vienii (1683) si mai ales prin tratatul de la Karlowitz (1699) - care a consemnat pierderea unui urias spatiu de cãtre sultan în beneficiul împãratului de la Viena, noua granitã stabilindu-se pe muntii Carpati - principatele Moldovei si Tãrii Românesti, vasale Portii, au devenit niste avantposturi ale ei în calea expansiunii Imperiului habsburgic si curând si în cea a Rusiei. În noua situatie care se crease, Poarta otomanã a considerat cã, pentru a-si apãra mai eficient pozitiile, trebuia sã schimbe sistemul de domnie din cele douã tãri, care - spre deosebire de teritoriile de la Sudul Dunãrii supuse direct stãpânirii otomane - îsi aveau domni proprii, clasã conducãtoare autohtonã, administratie separatã de imperiu si religia crestinã apãratã. În consecintã, începând din 1711 în Moldova si de la sfârsitul anului 1715 în Tara Româneascã, în cele douã tãri au fost numitã direct, fãrã a tine seama de opinia boierimii autohtone, domni recrutati în general din Fanar - cartier din Constantinopol. Aceast sistem sau regim fanariot a durat pânã în 1821.

Fanariotii au apartinut la 11 familii, din care douã au fost de origine româneascã (Callimachi-Cãlmasul si Racovitã), restul de origine greacã, în afara de familia Ghica, de origine initial albanezã, dar în sec. XVIII grecizatã, pentru ca, dupã încetarea participãrii ei la domnie în 1777, sã fie cuprinsã în rândurile marei boierimi autohtone. Într-o primã etapã, care a durat pânã în 1774, la domnie s-au gãsit membrii familiilor Mavrocordat, Ghica, Racovitã si Callimachi; în etapa urmãtoare, încheiatã în 1821, la domnie vor ajunge membri ai familiilor Ipsilanti, Moruza, Caragea, Sutu, Mavrogheni, Hangerli si Rosetti. În total au domnit 31 de persoane în ambele tãri, deoarece aveau loc dese schimbãri de pe un tron la altul si de asemenea multi dintre domni au domnit alternativ, unul dintre ei - Constantin Mavrocordat - de sase ori într-o tarã si de patru ori în cealaltã!

Domnii fanarioti au fost considerati de Poartã înalti dregãtori crestini ai ei, în timp ce ei însisi se considerau urmasi nu numai ai vechilor domni pãmânteni, dar si într-un fel urmasi ai împãratilor bizantini. Supusi unor necontenite presiuni din partea Portii, care-si sporea pretentiile bãnesti si totodatã pretindea livrãri de produse în cantitãti din ce în ce mai sporite, domnii fanarioti, care, în afarã de aceasta, nu stiau fiecare cât timp vor domni, au rãmas în memoria poporului român ca autorii unei fiscalitãti deosebit de apãsãtoare. Dar, totodatã, cel putin în parte, ei au fost, în secolul Luminilor, niste reformatori, niste mici depoti luminati. Cu o formatie umanistã serioasã, cunoscãtori de limbi strãine, având uzul meandrelor Curtii Otomane, unii dintre ei (Nicolae Mavrocordat, Constantin Mavrocordat, Grigore II Ghica, Alexandru Ipsilanti, Grigore Alexandru Ghica etc.) au fost autorii unor acte importante de reformã în domeniul organizãrii boierimii, relatiilor agrare (Constantin Mavrocordat desfiintând dependenta personalã a tãranului), fiscalitãtii, administratiei publice, justitiei, învãtãmântului înalt (Academiile domnesti din Bucuresti si Iasi afirmându-se prestigios chiar într-un context european).

Domnii fanarioti au fost foarte importanti în ceea ce a privit accentuarea apropierii institutionale dintre cele douã principate. Multi dintre ei, domnind succesiv în ambele principate, au transferat institutii si chiar au stimulat trecerea de la Bucuresti la Iasi sau invers a unor mari dregãtori. În blazoanele lor au apãrut întrunite armele moldo-valahe. Regimul fanariot a avut, în consecintã, urmarea pozitivã de a apropia si usura în viitor unificarea celor douã principate românesti.

Dupã înlãturarea sistemului acestor domnii, ca urmare a revolutiilor din 1821, majoritatea familiilor fanariote au continuat sã trãiascã în Principatele Române (unde stabiliserã legãturi matrimoniale si-si dobândiserã bunuri), la Constantinopol si, dupã crearea statului elen, în Grecia.