Despre Apocalipsă

Despre Apocalipsă vorbeşte Dicţionarul Enciclopedic care o defineşte ca ultima carte a “Noului Testament”, atribuită de tradiţie evanghelistului Ioan, scriere religioasă cu privire la sfârşitul lumii. De asemenea, este şi un gen literar aparţinând iudaismului (sec. 2-1 i. Hr.) şi creştinismului primitiv, tratând simbolic şi convenţional destinul lumii. În “Istoria credinţelor si ideilor religioase”, Mircea Eliade vorbeşte despre Sfârşitul Lumii ca mit universal, făcând cunoscute scenariul şi principalele personaje ale Apocalipsului. Se regăsesc clişeele binecunoscute din întreaga literatură apocaliptică: moravurile decad şi se pierd, oamenii se ucid intre ei, pământul se cutremură, soarele se întunecă, stelele se prăbuşesc; eliberaţi din lanţurile lor, monştrii năpădesc pe pământ; Şarpele cel Mare iese din adâncul oceanului, provocând inundaţii catastrofale. Se întâlnesc şi amănunte specifice: o iarnă lungă de trei ani, uriaşi care se vor căţăra pe curcubeu să distrugă lăcaşul zeilor. În cele din urmă, armata zeilor şi eroilor se va întâlni cu aceea a uriaşilor şi a monştrilor într-o câmpie întinsă (Armagedon), în bătălia hotărâtoare. În acest război vor pieri toţi, ultimul supravieţuitor declanşând incendiul cosmic. Orice urmă de viaţă dispare, întreg Pământul este înghiţit de Ocean şi Cerul se prăbuşeşte. Şi totuşi, acesta nu este sfârşitul. Un nou pământ răsare, verde, frumos, îmbelşugat, purificat de orice suferinţă. Cum orice gând omenesc adânc porneşte de la cauza primă, din cer, opera lui Eminescu izvorăşte şi ea din fiorul cosmogonic. Poemele lui se învârtesc tot mai aproape sau mai departe de sâmburele de întuneric al golului primar. Fiind atent asupra procesului universal, Eminescu include viziunea lumii între doi poli, geneza şi stingerea. Materia este examinată in fierberea ei în aceste două direcţii, în mişcarea de organizare şi dezorganizare. Imaginea apocaliptică a stingerii cosmosului este grandioasă şi dramatică. Intr-o gradaţie succesivă, poetul potenţează ideea echilibrului universal, al destinului uman care, dacă se stinge, va cufunda totul în întuneric, universul devenind doar un vis al nefiinţei. Depăşindu-şi condiţia umană, cugetătorul din “Scrisoarea I” intuieşte catastrofa cosmică. Soarele, aruncându-şi ultimele raze va deveni “trist” şi “roş”, închizându-se în întuneric, iar planetele, îngheţând, în dezlănţuirea lor vor cădea în spaţiu, scăpate din ordinea lor abisală, din frânele luminii şi ale soarelui: “In prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte, Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte; Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş Cum se-nchide ca o rană printre norii întunecoşi…” Comparaţia echilibrului armoniei cosmice cu o catapeteazmă sfântă a lumii care se înnegreşte în adânc, stelele căzând ca simple frunze ale toamnei, este cutremurătoare şi avertizează asupra unui cataclism cosmic, prăbuşirea lumilor. Imaginea tabloului culminează cu versurile care concluzionează: “ Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie, Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie…”, pentru ca în noaptea nefiinţei, totul cade, totul tace, începând eterna pace, devenirea prăbuşindu-se, oprindu-se din pulsaţiile vieţii. Eternitatea omului este o eternitate pe fragmente. In “Archaeus” Eminescu notează: “în fiecare om se încearcă spiritul universului, se opinteşte din nou, răsare ca o rază din aceeaşi apă, oarecum un nou asalt spre ceruri”. Sugerând ideea de mare trecere, poezia “Memento mori” prezintă în ultimul tablou viziunea meditativă asupra Apocalipsei ce cuprinde civilizaţia şi universul. Intreaga natură cu fenomenele terestre şi cosmice, istoria colectivă şi cea individuală se cuprind aceluiaşi ciclu de rotaţie: apar, se dezvoltă, ating apogeul şi dispar: “Din mărire la cădere, din cădere la mărire Astfel vezi roata istoriei întorcând schiţele ei.” Finalul poeziei este o încercare de înţelegere a creaţiei lui Dumnezeu cel “sfânt şi mare” şi o prevestire a Apocalipsei, o tulburătoare meditaţie asupra soartei omenirii care este hărăzită să se zbată între aceleaşi limite, refăcând în mersul ei istoric acelaşi cerc etern, fără perspectiva de a-şi putea depăşi dimensiunile: “Ş-astăzi punctul de solstiţiu a sosit în omenire. Din mărire la cădere, din cădere la mărire Astfel vezi roata istoriei întorcând schiţele ei; Inzadar palizi, siniştrii, o privesc cugetătorii Şi vor cursul să-l abată…combinaţii iluzorii – E apus de Zeitate, ş-asfinţire de idei.” Poezia “ Mortua est” a luat naştere sub impulsul unei mari suferinţe, a cărei amploare a atins proporţii titaniene şi şi-a creat un spaţiu şi un timp estetic proporţionale cu intensitatea sentimentului. Poetul nu este cutremurat de moartea iubitei – durerea sa capătă proporţii universale, motivând marile întrebări legate de lipsa de sens a existenţei; sugerează stingerea universului. Poezia “Împărat şi proletar” subliniază ideea că înfrângerea finală trebuie să creeze perspectivele finale ale poeziei. Poetul vede totul în planul imensităţii, pentru el căderea revoluţiei şi a împăratului înseamnă destinul întregii omeniri. Viaţa este definită ca un vis ce se încheie în mormânt, lumile dispar. Deznădejdea, tristeţea vieţii sunt sugerate de sunetul jalnic al piramidelor din poezia “ Egipetul”. Înţelepciunea care guvernează lumea devine zadarnică, faptele rele înmulţindu-se, iar cele bune împuţinându-se, prevestind astfel sfârşitul. Citind semnul întors, magul descifrează Apocalipsa care a înecat civilizaţia în nisipuri: “Şi se poate ca spre râul unei ginţi efeminate, Regilor pătaţi de crime, preoţimei desfrânate, Magul, paza răzbunării, a cetit semnul întors; Şi-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupând cu el oraşe, ca gigantice sicriuri Unei ginţi ce fără viaţa-ngreuia pământul stors” E de bănuit că dezastrul acestei istorii a fost pricinuit de un mag ce a aflat prin practici astrologice ” tot ce-i drept, frumos şi bun”. Nevrând să fericească un neam de oameni decăzuţi, provoacă cataclismul unei civilizaţii întregi: nisipul pustiei a astupat Memfis şi Teba “ca gigantice sicriuri”. Numai Nilul cu al său “flamengo roşu şi luna au rămas acelaşi”, ceea ce înseamnă ca acest râu sacru, “Nilul sfânt”, pe ale cărui maluri s-a creat o lume, ce a existat acolo veacuri de-a rândul, până a se cufunda din nou în nisipuri, oferă speranţa unui nou început. Şi aceasta, pentru că orice sfarşit trebuie văzut ca un nou început, şi orice început îşi are sorgintea într-un sfârşit: “Eu sunt Alfa şi Omega, Cel ce este, Cel care era şi Cel ce vine, Începutul şi Sfârşitul, Cel dintâi şi Cel de pe urmă”. Poet al înaltelor cugetări şi revolte, plecat peste urna nesăţioasă a timpului şi meditând la destinul efemer al omului, Eminescu a fost liricul propriilor sale experienţe, al propriei sale vieţi care se poate descoperi în versurile sale, venind dinspre un model sau altul al lirismului universal, sau de la unul din filosofii pe care i-a frecventat.  George Călinescu – “Opera lui Mihai Eminescu”, Ed. Pentru literatură, Bucureşti, 1969, p.9, (vol.1), p. 7, 125, (vol.2)  Mircea Eliade – “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Ed. Universitas, Chişinău, 1992, vol. 2, p. 164-166  *** - “Dicţionar enciclopedic”, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, Vol.1  “Sfânta Scriptură”, Ed. Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993  Dumitru Popovici – “Poezia lui Eminescu”, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1969  Vladimir Streinu – “Clasicii noştri”, Ed, Tineretului, Bucureşti, 1969  Mircea Eliade – “Meşterul Manole – Studii de etnologie şi mitologie”, Ed. Junimea, Iaşi, 1992